Cazul LabişHotărând să rupă tăcerea, Stela Pogorilovschi Covaci (negreşit, un „martor incomod şi nociv”, cum se auto-prezintă, dar printre puţinii care se mai află în viaţă) încredinţează revistei Oglinda literară un serial care vrea să facă lumină în cazul Labiş, reconstituind „nopţile de coşmar ale poetului ucis” (v. nr. 103/iulie 2010, p. 5900-5901). Fiindcă e vorba de o crimă, afirmă răspicat d-na Covaci, cea care îşi propusese – alături de soţul ei, Aurel Covaci – să îngroape „cutremurătoarea taină”. Ştiută însă de familia poetului, ne asigură tot Stela Covaci, Labiş fiind considerat – de către directorul Şcolii de Literatură – „un rătăcit”, vehiculând idei duşmănoase, trecut pe „lista neagră” întocmită de Gogu Rădulescu, supravegheat, supus percheziţiilor, hărţuit, acuzat de snobism şi evazionism prin gura unor confraţi oportunişti şi invidioşi, până la a deveni, în 1956, un „scriitor interzis” (cf. Ion Băieşu). Şi cum sângele tânăr cere izbăvirea, cititorii revistei focşănene vor putea urmări dezvăluirile (unele divulgate şi în Timpul asasinilor, Editura Libra, 1997, scrisă împreună cu poetul Cezar Ivănescu) dintr-o perioadă neagră, bântuită de suspiciuni, pe care Labiş însuşi o considera „treapta limpezirii”. Limpezirile i-au fost însă fatale.
Întrebarea dacă meteoricul Labiş s-a împlinit ca poet bântuie încă. Călinescu, ştim, l-a considerat „un poet pe deplin exprimat” deşi vârsta la care a dispărut îl fixează într-o tinereţe perpetuă. Să ne amintim că acele „certe făgăduinţi” (dibuite în 1951) i-au îndemnat pe ieşeni, la sugestia lui Constantin Ciopraga, să-l aducă în „dulcele târg”; că teribilul adolescent a grăbit prin juvenila sa poezie reîntâlnirea cu tradiţia, spărgând tiparele epocii şi risipind molozul versificărilor teziste. „Eu sunt spiritul adâncurilor” – clama junele poet, „lacom de idei”, plin de impetuozitate, revărsându-şi energia polemică cu o invidiabilă prospeţime, deopotrivă muzicală şi discursivă.