Constituţia din 1938, în ordinea cronologică a adoptării sale, este cel de-al treilea act  constituţional adoptat de statul român în decursul existenţei sale. Din punct de vedere al analizei conţinutului său, poate fi considerată şi doar ce-a de-a doua revizuire majoră a Constituţiei din 1866, după Constituţia Unificării din 1923.
Orice constituţie are un caracter istoric, prin conţinutul său reflectând o anumită evoluţie politică a statului respectiv şi prefigurând, în acelaşi timp, anumite principii de evoluţie a acestuia. Ca urmare, adoptarea Constituţiei din 1938 nu poate fi izolată de contextul politic intern românesc şi european în care a fost redactată.
După cum se ştie, calea spre un nou regim politic în România interbelică a fost deschisă de o serie de evenimente şi tendinţe politice, precum eşecul alegerilor parlamentare din decembrie 1937 care nu au permis niciunui partid să obţină 40% din voturi, dorinţa regelui Carol al II-lea de a instaura un regim autoritar, oportunismul unor lideri politici. De asemenea, evoluţia regimului politic din România a fost, în mare măsură, influenţată de acel saeculum european, de „epoca dictaturilor”, caracteristică anilor 1918-1947. Trebuie remarcat, în acest context, că România şi-a conservat regimul democratic, în ciuda multor dificultăţi întâmpinate după Primul Război Mondial, până în 1938, în condiţiile în care majoritatea statelor europene înlocuiseră acest tip de guvernare cu regimuri autoritare, începând cu 1917, cu Rusia sovietică şi culminând cu nazismul german din 1933. Un important rol în această stabilitate a democraţiei româneşti l-a avut constituţia din 1923, precum şi liderii politici care au guvernat în spiritul acesteia.