Desemnat anul trecut de către prestigioasa revistă The New Yorker printre cei mai importanţi şase scriitori până în 35 de ani din Europa, Juan Manuel de Prada (născut în 1970 la Baracaldo, Vizcaza) este, neîndoielnic, cel mai cunoscut pe plan internaţional din generaţia tânără a prozatorilor spanioli.
După licenţa în Drept se dedică exclusiv literaturii, surprinzând publicul şi critica literară cea mai exigentă cu primele sale două cărţi, ambele din 1995: Conos (titlu şocant, intraductibil) şi volumul de povestiri El silencio del patinador (Tăcerea patinatorului). Anul următor publică monumentalul roman Las máscaras del héroe (Măştile eroului), originală incursiune în boema literară spaniolă de la începul veacului trecut, considerat „cea mai bună carte a anului1996” (Suplimentul ABC cultural) şi „poate cel mai valoros roman spaniol din ultimii douăzeci de ani” (Arturo Pérez-Reverte), distins cu premiul „Ochiul Critic pentru Proză”. Cu al doilea roman, La tempestad (Furtuna), obţine premiul „ Planeta” în 1997 şi consacrarea internaţională. În 2000 îi apare volumul Las esquinas del aire (Răspântiile văzduhului), inspirată îmbinare de genuri literare – roman, biografie şi reportaj –, iar cel mai recent roman al său, publicat în 2004, La vida invisible (Viaţa invizibilă), „roman întunecat, care vorbeşte despre neliniştea omului contemporan şi despre societatea în care trăim”, după cum îl caracterizează autorul, a primit în acelaşi an premiul „Primăvara Romanului” şi „Premiul Naţional de Proză” acordat de Ministerul Culturii din Spania.
În luna iunie a acestui an, Juan Manuel de Prada ne-a vizitat ţara, fiind invitat de Institutul Cervantes din Bucureşti la Târgul de carte BOOKFEST, unde şi-a prezentat versiunea în limba română a romanului „Furtuna” (publicat de editura RAO, în traducerea Laviniei Similaru).
Povestirea Concert pentru masone (din volumul Tăcerea patinatorului) reflectă, într-o viziune sarcastică, de natură evident suprarealistă, talentul viguros al tânărului scriitor spaniol, tradus astăzi în peste 20 de limbi, salutat de revista franceză Le Nouvel Observateur drept „un nou grande de Espana” al literelor hispanice.

 prezentare şi traducere de
Tudora Şandru Mehedinţi

CONCERT PENTRU MASONE

 Chiar dacă mulţi ignoră acest lucru (iar alţii preferă să-l ignore) şi femeile se organizează în loji şi cultivă masoneria, pline de fervoare şi abnegaţie, ca preotese ale unui cult anterior Creştinismului; chiar dacă mulţi îl ignoră, chiar dacă lumea i-a întors spatele, există un curent subteran de femei, tot mai bogat şi vehement, un soi de sindicat feminin ce răspunde misiunii sfinte a religiilor oficiale printr-o declaraţie de credinţă masonică, întocmai ca nişte văduve la o întâlnire secretă de care profită spre a-şi bate joc de bărbaţii lor răposaţi sau ca nişte călugăriţe blasfematoare care, convocate spre a fi mustrate, şuşotesc şi se revoltă, se înfierbântează şi cer să li se facă dreptate şi pun la cale revoluţii ca să detroneze în sfârşit hegemonia masculină. Da, există femei masone, chiar dacă vi se pare ciudat sau pur şi simplu iluzoriu, după cum există (şi sper că uimirea şi ilaritatea nu vă împiedică să-mi citiţi mai departe povestirea) un regiment de husari în armata noastră, un regiment odinioară activ şi belicos, ocupând poziţii în avangardă, dar care astăzi lâncezeşte, rămas pe un plan secundar, executând misiuni neînsemnate de escortare sau exhibiţionism. Faptul că eu sunt gornistul acestui regiment nu-mi îngăduie să-mi încep relatarea revelându-vă existenţa unei masonerii feminine decât prin această revendicare a dreptului la diferenţă pe care îl invocăm de obicei noi, minorităţile; iar faptul că femeile masone din oraş m-au ales pe mine, gornistul regimentului de husari, drept concertist în nopţile cu ninsoare şi întâlniri clandestine este o scuză nu chiar nepotrivită. Pentru a limpezi eventualele neînţelegeri, lăsaţi-mă să vă spun toată povestea de la început.
Masonele (şi nu eu, care mă supun unei discipline cazone ce nu include galanteria printre activităţile de instrucţie militară) au iniţiat această legătură. Au apelat la mine cu discreţia caracteristică membrilor oricărei secte şi păcătoşilor solitari: mai întâi prin bileţele pe care mi le aruncau, făcute ghemotoc, din stradă, profitând că eu mă aflam în ghereta santinelei, stând de pază; mai apoi, prin misive scrise pe un ton pe jumătate linguşitor, pe jumătate retoric, mai întotdeauna matern, deşi cu incursiuni într-un teren lubric. În ambele cazuri erau mesaje confuze, scrise cu o caligrafie rudimentară, prin care îmi solicitau favoarea de a fi unicul interpret al unor concerte ce aveau să aibă loc, cu ajutorul lui Dumnezeu, în serile cu ninsoare, atât de puţine în oraşul nostru. Onorariul pe care-l promiteau în schimb, fără să fie la mijloc chiar zgârcenie, nu era nici pe departe generos, însă scrisorile păreau că oferă şi altceva în afară de bani (cel puţin aşa credeam eu în vreme ce le citeam, pătruns de un fior inevitabil de dorinţă), ceva ce transcende partea materială sau pecuniară insinuându-se în sfera sugestiilor astfel încât am acceptat propunerea şi mi-am pus goarna în slujba masonelor.
Goarna, dar şi înfăţişarea mea plăcută şi, de bună seamă, echipamentul. În serile acelea de iarnă, de un cenuşiu aproape metalic, când cerul prevestea ninsoare, mă îmbrăcam cu uniforma de gală, imprimând fiecărui gest acea solemnitate desuetă pe care miresele o adoptă când fac exact invers, adică se dezbracă, chiar înainte de săvârşirea sacrificiului. Îmi puneam pantalonii albaştri mulaţi pe coapse, cizmele înalte lăcuite, îmi încheiam dolmanul roşu cu epoleţi auriţi şi garnitură de astrahan la gât şi la mâneci, îmi potriveam cureluşa de la calpac (căciula pe care o purtăm noi, husarii, căptuşită cu blană şi în vârf cu un ciucure roşu care pendulează în ritmul paşilor), iar la brâu îmi atârnam goarna şi sabia, uneltele mele de lucru sau pretexte pentru cochetăria mea. Aşteptam sosirea femeii masone care avea să vină după mine contemplând imaginea inversată ce mi-o arăta oglinda, adoptând diverse poziţii (cu degetele mari înfipte în centiron, într-o atitudine ostăşească sau dispreţuitoare, cu goarna lucitoare şi frumoasă ca un vers de Rubén Darío), bolnav de atâta fetişism militar. Secretara lojei venea să mă ia tocmai când ninsoarea se înteţea, cu o motocicletă cu ataş; zgomotul motorului se auzea de departe, ca un soi de petarde ce distrugeau misterul nopţii. Atunci eu, la un semn dinainte stabilit (claxonul suna de trei ori), mă căţăram pe zidurile cazarmei şi fugeam împreună cu masona, care-mi arunca o privire complice şi accelera, iar roţile motocicletei lăsau pe zăpadă nişte brazde de un cenuşiu murdar şi obscen. Nopţile aveau o grandoare intactă, estompată de lună, iar secretara lojei conducea aplecată peste ghidon, cu precizia rectilinie proprie doar orbilor şi sinucigaşilor. Înaintam prin geografii adormite, îmbătaţi de claxonat şi de viteză, motorizaţi şi zvelţi ca nişte creaturi care descind din mitologie; vântul îmi bătea în faţă şi-mi umfla dolmanul, făcând să tremure epoleţii, iar sabia, care nu putuse intra în spaţiul strâmt al ataşului, lovea asfaltul, lăsând o urmă asurzitoare de tablă sau cratiţe vechi. Secretara lojei conducea tăcută, însufleţită de siguranţa că nu avea să fie pedepsită pentru nerespectarea regulilor de circulaţie; din decolteul foarte adânc i se vedeau sânii vraişte ca o carte ruptă, cu pielea îngrozitor de pătată de viciu, de culoarea aceea mată precum ceara îndelung frământată cu degetele. Luam curbele fără prea multe precauţii şi eram nevoit să-mi ţin calpacul ca să nu rămân cu capul gol în zloată. Farurile motocicletei luminau în sfârşit cartiere mărginaşe şi privelişti mai mult sau mai puţin campestre.
– Am ajuns, mă anunţă masona.
Loja îşi avea sediul în adâncurile unei coline golaşe; trebuia să înaintăm printr-un coridor săpat în stâncă, cu ecouri de hrubă sau catacombă, erodat de umezeală şi de fantome. Secretara lojei îmi lua mâna (atingerea ei caldă, încă febrilă din pricina plimbării nocturne, stârnindu-mi acelaşi fior inevitabil de dorinţă pe care mi-l stârniseră mesajele masonelor) şi mă călăuzea printr-un labirint de tuneluri şi galerii, până am ajuns la o poartă cu balamale de fier pe care cineva, în chip misterios, ne-o deschidea fără să fim nevoiţi să batem sau să sunăm. Străbăteam acum un coridor prost luminat, lăsând în urmă încăperi goale, cu mobile austere, alcovuri unde, fără nici o îndoială, se ţineau sabaturi şi se săvârşeau păcate încălcându-se cea de-a şasea poruncă. Uitându-mă în spate, perspectiva saloanelor deschise ce dădeau unele într-altele crea o impresie de grotă marină sau, mai curând, de şarpe văzut pe dinăuntru, lungindu-se infinit. Ajunşi la o cotitură a coridorului, secretara lojei mi-a pecetluit fruntea cu efigia monarhului cu faţa în jos, apoi şi-a făcut la fel sieşi, aceasta vrând să însemne că era adepta Republicii. Mergeam mai departe pe coridorul nesfârşit (teaca de la sabie lovea întruna dalele); în fund se zărea altă poartă, geamănă cu aceea pe care o lăsaserăm în urmă. Secretara lojei devenea gravă (chipul ei căpăta o asprime de profesionistă care-mi sporea stupoarea sau dorinţa) şi bătea cu ciocanul de trei ori, alene, parcă desfătându-se cu fiecare lovitură.
– Poftim, intraţi.
Contemplarea lojei, nu ştiu de ce, îmi apăsa sufletul stârnindu-i o senzaţie ca o durere de apendicită sau de hemoroizi (dacă sufletul poate suferi de boli atât de vulgare). Poarta era străjuită de două coloane în întregime de marmură, încununate cu capiteluri cu inscripţii hieroglifice. O friză sau arhitravă (cer iertare pentru nesiguranţa în materie de arhitectură), zugrăvită cu cele douăsprezece semne ale zodiacului, susţinea un tavan rotunjit ce reprezenta firmamentul, cu piuneze în loc de constelaţii şi poleială imitând cometele şi stelele căzătoare. În mijlocul sălii, apărată de un baldachin de catifea cu broderii în relief, aşezată pe un jilţ gotic, trona Marea Maestră; era o femeie frumoasă şi matură, vădind maturitatea aceea anterioară menopauzei pe care o capătă femeile după ce au luat parte la multe ceremonii funebre şi frumuseţea sedentară, carnală şi sănătoasă pe care n-o mai păstrează decât soţiile de colonel în retragere şi deputatele din Partidul Conservator. Părul, cu mai multe cărări, era cu desăvârşire lins, des ca o perucă, iar în creştet avea un pieptene de podoabă în formă de delta, cu numele lui Iehova scris cu caractere ebraice. Marea Maestră etala, întocmai ca secretara, un decolteu extrem de adânc, în contrast cu doliul veşmântului, un doliu indecent de văduvă care şi-a îngropat de curând bărbatul şi se grăbeşte să-şi scoată la mezat albul orbitor al cărnii. Pe decolteu, împodobindu-i pielea, purta un colier de perle ce surâdeau cu zâmbetul lor de dinţi rotunzi. Îşi tot punea picior peste picior, schimbându-şi-le întruna şi foindu-se neliniştită în jilţ, pradă parcă unor sublime pişcături de purici. Încăperea se umplea treptat de femei, şi ele înveşmântate în negru, decoltate şi coapte (vădind maturitatea funebră de care am vorbit mai înainte), care se aşezară în jilţurile de lemn cioplit, trosnind din pricina carilor şi a veacurilor, ce se aflau răspândite în jur. Eu înaintam cu paşi precauţi, temându-mă să nu rup vraja visului, şi m-am urcat pe un soi de estradă unde se păstrau simbolurile sacre ale lojei: un compas, un echer şi un exemplar din statutul său. Masonele, acum aşezate în jilţurile lor, afişau o postură masculină şi aproape ecleziastică, aidoma unor episcopi strânşi în sinod; unele dintre ele, în raport cu gradul lor ierarhic, suportau pe piept o cruce de aur masiv, făurită în vreun atelier pierdut în negura timpului, o cruce care părea să le îndoaie gâtul, atârnând cu greutatea plumbului şi a manualelor de agronomie.
– Începeţi când doriţi – mi-a poruncit Marea Maestră şi imediat puse în funcţiune un dispozitiv graţie căruia tavanul sălii se deschidea ca o capotă, dezvăluindu-ne bolta adevărată şi nu o imitaţie făcută cu piuneze şi celofan.
Era rândul meu. Ninsoarea pogora din cer, alene, conştiincios, aşezându-se pe dale, pe baldachinul Marii Maestre, pe decolteul masonelor, care erau nevoite să-şi scuture mereu veşmântul, străbătute de un fior lichid. Ninsoarea cădea, punctuală la întâlnire, ca un fel de mană străveche, mană cu care s-au hrănit evreii nomazi şi care n-a fost poate decât zăpadă plămădită de mâinile roditoare ale Domnului. Îmi era nespus de greu să-mi iau ochii de la masone, de la sânii lor care palpitau, plini de ninsoare şi de pasiune, dalbi de văduvie şi de păcate, dar, în cele din urmă, profesionalismul s-a impus în faţa simplei desfătări, aşa că mi-am luat goarna, mi-am dus-o la buze şi, după exerciţiile respiratorii necesare, mi-am început concertul. Repertoriul, bineînţeles, nu trecea dincolo de ceea ce mă învăţaseră la cazarmă: semnalul de sculare, de stingere, de masă, de adunare, de rugăciune şi de alarmă generală, repertoriu pe care totuşi mă străduiam să-l îmbogăţesc cu variante neîngăduite de dispoziţiile militare. Masonele îmi ascultau repertoriul cu atenţie şi cu respect, păstrând o tăcere de rumegătoare, şi-şi ridicau privirea către cerul de unde se cernea din plin zăpada, înălţate de melodia pe care o cântam la trompetă care, după cât se părea, le făcea să pătrundă într-un empireu lipsit de bărbaţi şi de servituţi conjugale, o împărăţie a amazoanelor înnobilate de doliu şi de ceremoniile masonice. Trompeta răsuna, în mijlocul lojei, cu o stridenţă de raţă rănită, iar notele ce se înfiripau din alamă (optimi şi semioptimi, treizecidoimi şi semitreizecidoimi) pluteau o secundă prin aer şi se amestecau cu fulgii de zăpadă, într-un vârtej nebun. Concertul se desfăşura fără pauze, însufleţit de aplauze nepotrivite pe care masonele şi le îngăduiau, căzute parcă în transa definitivă a muzicii. Erau, cred că am mai spus-o înainte, preotese ale unei religii secrete, oficiind o liturghie care nouă, celorlalţi, ne era necunoscută. Când concertul se termina, Marea Maestră îmi dădea un plic cu onorariul meu (destul de anemic, dar în viaţă mai sunt şi alte stimulente în afară de bani) şi, cu un gest dispreţuitor, îmi impunea să mă retrag. Eu ascultam scrâşnind din dinţi, fără să mă zgârcesc la reverenţe, ca un maur cu inima grea când e nevoit să-şi părăsească haremul. Mă întorceam la cazarmă, într-un exod pe străzile acoperite de zăpadă (iar cizmele lăcuite nu mă ajutau de fel să-mi păstrez echilibrul: căderile şi alunecările surveneau la tot pasul), cu senzaţia aceea de umilinţă a celui care a fost gata să-şi satisfacă poftele şi, în ultimul moment, a fost silit să renunţe. Mă simţeam ridicol, ajuns la cazarmă, cu uniforma de gală şi sabia ce se târa fără vlagă pe jos.
Însă ultimul meu concert nu s-a sfârşit într-un mod chiar brusc şi nemulţumitor. Pe când eram încă la preliminarii, am observat că Marea Maestră era mai destinsă şi binevoitoare, mai darnică la zâmbete (avea un zâmbet perfid ce făcea să-i strălucească un canin îmbrăcat în aur) şi că celelalte masone aplaudau cu mai multă generozitate. Când cea de pe urmă notă a trompetei mele s-a stins, s-a iscat o mişcare aproape năvalnică de femei care-şi abandonau scaunele şi mă zgâlţâiau, scuturându-şi peste mine zăpada topită de pe decolteuri. Marea Maestră le chemă la ordine; vorbea cu autoritate mozaică:
– Ei, bine, a sosit ceasul ca gornistul nostru să nu mai fie un profan la aceste întruniri. Astăzi îl vom iniţia în ritualul nostru.
Caninul de aur îi adăuga un farmec de fecioară cu chip de porţelan. Luna se strecura prin tavanul deschis cu încrederea ingenuă a unui animal.
– Dinspre partea mea, încântat – am spus, în culmea îndrăznelii.
Marea Maestră mă măsură cu privirea, plină de bunăvoinţă; ochii ei aveau o nuanţă castanie foarte delicată ce devenea tot mai ştearsă pe măsură ce clipea. Îşi începu interogatoriul, pe când celelalte masone strânse de jur-împrejurul meu mă gâdilau pe sub dolman:
– Consideri că există între oameni deosebiri de clasă, rasă, sex sau religie? Dacă crezi aşa, mai bine părăseşte locul acesta unde deosebirile nu sunt admise.
Aproape că am implorat-o:
– Credeţi-mă, Mare Maestră: nu sunt nici snob, nici rasist, nici misogin, nici fanatic.
Masonele îşi exprimară mulţumirea pentru răspunsul meu printr-o sâsăială de aprobare. De afară intra un aer rece care făcea să-mi îngheţe vârful nasului.
– Aşa se cade, gornistule. (Mă enerva că mi se adresa menţionându-mi profesia şi nu pe numele mic, dar trebuia să mă conformez.) Acum, înainte de a-ţi dezvălui secretele masoneriei şi de a depune jurământ pe statutul nostru, te vom supune la o serie de încercări. (Vorbea pe un ton în mod premeditat lugubru, insuflându-mi cu vocea ei un sentiment de obedienţă.) Sufletul ţi-e copleşit de spaimă? De-i aşa, pleacă neîntârziat, fiindcă numai un spirit puternic poate îndura încercările la care trebuie să fie supus.
Frigul îmi împodobise nasul cu un ţurţure sau o stalactită de muci. Am acceptat provocarea încercărilor cu un fior de natură vag sexuală. Marea Maestră îşi părăsi jilţul şi veni lângă mine cu o legătură în mâini; pielea decoltelului avea o culoare de ceară îndelung frământată, dar şi o aromă străveche şi pătrunzătoare. Mi-am imaginat-o pe Marea Maestră goală, mi-am imaginat pielea ei brăzdată de fosile, fragilă şi preţioasă ca un trilobit. Visul îmi ascundea faţa cu vălu-i nesfârşit de năluciri.
– Lasă-mă să te leg la ochi, gornistule.
 Masonele mă făcură să mă învârtesc precum un titirez şi mă însoţiră pe coridoare neverosimile, printre hohote de râs ce răsunau batjocoritoare şi injurioase. Eu mă mişcam cu stângăcie, pipăind pereţii, care-mi păreau moi şi fierbinţi ca stomacul unei reptile uriaşe ce hibernează. La răstimpuri, o mână nestăpânită mă prindea şi mă gâdila sau mă ameninţa că mă sugrumă ori mă atingea în locuri nu tocmai caste. Una dintre încercări consta în a mă plasa în faţa unui cadru pe care era întinsă hârtie de ambalaj şi a mă obliga să sar prin el, fiind prevenit că de partea cealaltă se căsca o groapă mai adâncă decât iadul; am sărit, călăuzit de un instinct de supravieţuire, şi am căzut pe o saltea udă toată de urină şi de alte porcării spaniole. Masonele se bucurau de ideea care li se năzărise şi mă băteau pe spate, cu mare băgare de seamă să nu se murdărească. Cea de-a doua încercare, aproape la fel de răutăcioasă ca prima, era să merg pe un covor plin de cuie; înainte însă îmi scoaseră cizmele şi-mi sărutară picioarele umplându-mi-le de salivă. Cea de-a treia încercare, mult mai rudimentară, consta în a-mi înfige un ac în fund. Şi, în cele din urmă, făcându-li-se milă de chinurile mele, masonele mă puseră să le pieptăn la fiecare, una după alta, părul din cap şi de la subsuori. M-am străduit s-o fac cu toată delicateţea ce se impunea în asemenea ocazie.
 – Bravo! Bravo!, aplaudau, pătrunse şi ele de fiori.
 Apoi mă purtară pe sus, ca pe un catafalc, şi mă conduseră prin încăperi cu o arhitectură nechibzuită şi stranie. Când îmi luară legătura de la ochi, m-am pomenit pe un divan de catifea roşu-închis, într-o cameră ce mirosea a cimitir străvechi şi a crizanteme. Pe pereţi atârnau tablouri cu povestea Iuditei şi a lui Holofern şi în spatele unei comode, îngrămădiţi într-un ungher (de parcă i-ar fi strâns acolo o slujnică leneşă care nu mai avea nici un chef de măturat), se vedeau tibii, peronee şi cranii de om. M-am liniştit la gândul că erau ale unor masone decedate pe care nici un preot nu voise să le îngroape în pământ sfinţit.
– E bine ? Am trecut toate probele? – am întrebat, zăcând fără vlagă pe divan.
Masonele se adunară jur-împrejur, vesele şi deţinând parcă un secret pe care aveau să mi-l împărtăşească în curând. Fiecare avea în mână un păhărel de afinată din care sorbea puţin câte puţin, îndoindu-şi degetul mic. Zâmbeau şi-şi tot frecau buzele rujate una de alta, într-o mişcare promiscuă şi batjocoritoare ce nu se mai sfârşea.
– Nu mă auziţi? – am insistat. Sau n-am trecut încă toate probele?
Divanul era incomod ca un sarcofag. Marea Maestră veni mai în faţă; avea chipul congestionat, de parcă s-ar fi prăpădit de râs; până şi caninul de aur părea că ia parte la veselia aceea.
– Te aşteaptă încă o probă, cea mai importantă, gornistule (răsuflarea îi era dulceagă, densă şi puţin greţoasă). Te-am ales să fii tată de viitoare masone. Vrem să ne zămisleşti fete voinice care să perpetueze flacăra masoneriei. Fete care să instaureze un nou regim de egalitate şi de fraternitate între femei. Aşa că pregăteşte-te.
Rostise cuvinte aspre cu acea neîndurare a judecătorilor când pronunţă o condamnare la moarte. Masonele îşi strângeau cercul în jurul meu, un cerc apăsător şi ermetic. Marea Maestră a fost prima care şi-a ridicat fusta; avea nişte coapse ce păreau flori veştede, albe ca un fel de simbol al unui doliu invers.
– O clipă – am bâiguit, într-o încercare de a întârzia atacul. Ar fi de dorit să ne cunoaştem puţin mai bine înainte de a ne pune pe treabă.
Izbucniră în hohote la unison. Marea Maestră luă iniţiativa şi se năpusti peste mine cu violenţa voluptuoasă pe care mai toţi bărbaţii o cunosc doar din auzite.
– Tu să taci, maimuţoiule. Să taci şi să-ţi faci datoria.
 Şi se întinse peste mine, adâncindu-mă în catifeaua divanului. Preţ de o secundă, pe când se apleca, am putut zări, ascuns în decolteu, un pumnal ce mi-a amintit de spada arhanghelului cu care ne-a izgonit din rai. Am ştiut atunci, cu înspăimântătoare certitudine, că îndată ce-mi voi îndeplini sarcina soarta mea avea să fie aceea de a îngroşa grămada de tibii, peronee şi cranii ce se afla în spatele comodei. Şi, trebuie s-o mărturisesc, m-a copleşit mila pentru descendenţa care s-ar naşte din experimentul acela, mulţimea de copile postume care nici nu vor ajunge măcar să afle că tatăl lor a fost gornist în regimentul de husari al Majestăţii Sale.