JURNALUL FRACTALIEI (II)

Insomniile energiei cosmice, ubicue, sunt ale inteligenţei „materiei”; ne sunt tot atâtea meandre, bucle, estuare, în care conştiinţa devine – mai clar, ori mai turbure, mai străveziu, ori mai voalat, oglindă: fenomenul reflectării îl numesc delir. Cogito este oglindarium. Labirintul este nu altceva decât reprezentarea antică a creierului nostru, cu toate parabolele.
Nu ştim ce e somnul, nici electricitatea, bunăoară. Gândim – intuim, ni se relevă. Aiurăm şi din unghiul unei fericite incidenţe a unei raze ale minţii cu suprafaţa de luciu al apei, – gândirii, deodată, ne dumirim: evrika, asta e! Numai că oglindariul nostru este caleidoscop, este magic şi ludic, imaginarul fiindu-şi sieşi lumina. Apelul la formula poetică este translator, este o cale „magică” de a găsi firul Ariadnei: unul care este în noi, ca ieşire, dacă n u orbecăim şi dacă nu ne vom speria de meandrele şi vămile auto-cunoaşterii.    

Forţa inteligenţei este incomensurabilă, nesomnul raţiunii (nici măcar în timpul somnului) –
Diferenţiază delirurile, impulsurile din care discernem (au ba) – o realitate – fixaţie pe retina oarbă şi fulgerând mental – o clipă – văzătoare. Atunci ne spunem: ştim.
Numai că în straturile de profunzime ancestrală ale memoriei, dimensiunile labirinibtice fractalice interconexionează. Realul ? Fiinţa mi- acceptă ori îl decupează din „delir” ca reprezentare. Tindem a-l comunica.