ÎN CEA DINTÂI ZI A CELEI DE-A DOUA săptămâni din prier, când muntele prinse deja a se înverzi după topirea nămeţilor, cerul curăţindu-se de neguri şi albăstrindu-se ca un suflet de copil sărutat de mamă, Ionică, băiatul şchiop şi cocoşat al baciului Vasile, coborând la ţarcul oilor ca să le mâne spre păşune, zări printre mioare o arătare ciudată: era un omuleţ urât cu păr negru, cu trupul învelit într-o zdreanţă ca o cămaşă fără mâneci, lungă până în pământ şi murdară ca naiba. I-o fi frig, îşi zise uluit văzând piticania desculţă, neajutorată, slabă ca o umbră, cu ochii lucind ca întunericul; omuleţul nu era mai înalt decât o oaie mijlocie. Oare cum nimerise acolo, în locul acela ocolit de lume, taman în ţarcul dobitoacelor? Opintindu-se, Ionică împinse poarta de bârne, strecurându-se printre mioare. Şi atunci înţelese că ciudăţenia aceea era un înger, din omoplaţi atârnându-i două aripi cenuşii, înnoroiate. Simţind că-l apucă tremuratul, strigă după ai săi, căci ar fi trebuit să fie prin preajmă, abia terminând cu mâncatul: părinţii şi surioara lui, Pătru, fratele mai mic al mamei, precum şi Dumitru, moşul care, deşi nu era neam cu ei, parcă făcea parte de-acum din familie… Până se apropiară, Ionică săltă îngerul în braţe şi îl scoase din ţarc, aşezându-l într-un loc mai uscat, pe nişte iarbă. „Ptiu, făcu Pătru, care ajunse primul scuipând firicelele de tutun care-i rămaseră în gură, zici că-i un înger…” „Înger, neînger, comentă Vasile, dar parc-a intrat la apă…” Iar bătrânul Dumitru: „Nu ştiu ce o fi şi caricatura asta, dar un lucru e sigur: ori vine de undeva, ori merge încotrova…” Ana, nevasta lui Vasile, îşi scuipă în sân făcându-şi cruce, iar Lioara, puştoaica bălaie, se apropie de străin, atingându-i cuminte obrazul cu degetele; îngerul o privi doar tăcut, cu o tristeţe fără margini. Pe urmă începu să tuşească.