RROGGII

Eram în aer, plutind încet peste domeniul populat cu rroggi. Nişte monstruozităţi cu picioare de păianjen, trup de viespe şi moace de turişti, uitaţi deja într-o ţară străină. De fiecare dată când îi priveam, îmi provocau zâmbetul. Şi asta era completamente interzis.
În timp ce dădeam ture pe deasupra, rroggii tocau siluetele speriate şi ameţite. Cu un amendament totuşi: exact înaintea primului contact, victimele se volatilizau instantaneu. În urma lor rămânea haloul, sau ce mai ajungea din fiinţă, înainte de deşteptarea ei în cealaltă lume. Îmi închipuiam ca se trezeau transpiraţi, în cearceafuri mototolite şi jilave, apretate cu izuri iuţi şi mai ştiu eu ce altceva. Ce să-i faci! O dată încheiat contractul cu subconştientul clientului, nu mai era cale de scăpare. Rroggul rămânea agăţat acolo în minte, până la maturizare, ori la sfârşitul zilelor, din păcate.
Mi s-a părut că văd fetiţa. M-am avântat într-un zbor rapid, cu punctul terminus în haloul ei. M-am înşelat. Era urma energetică a unui pitic rătăcit. Dezamăgit, am plecat de-acolo, cu gustul înfrângerii instalat în cerul gurii. Rroggul halea cu nesaţ haloul piticului, dar deja chestia asta nu mă mai privea. Monştrii prestau o muncă absolut legală, de transformare a energiei tinereţii printr-o simplă operaţie de suprascriere, în altceva, transportată pe căi acreditate, tot mai sus. Chiar foarte sus. Echilibrul lumilor, ce să-i faci!
Curiozitatea mea însă era îndreptată în altă direcţie, fără legătura cu cele văzute. Gustul. Cel pe care-l putea avea haloul vreunui nenorocit, ales la întâmplare. Ei bine, era oţet! Din cel mai banal, amestecat cu foarte multă transpiraţie. Mult oţet, în exces chiar. Chestia aia puţea a acid acetic de departe şi-i puteau scoate realmente din minţi pe păianjenii gigantici. Îşi petreceau atâta amar de  timp, halind nişte umbre!