În timpul Sfintei Spovedanii, tânărul Ionel Ciutureanu, din Rudarii Olteniei, îl întrebă pe preotul Daniel Câmpeanu, duhovnicul său:
– Prea cucernice, îmi simt sufletul greu de păcate. Cum pot să fiu iar liniştit, când ştiu că am greşit ?!
– Ionele, omul nu trebuie să-şi piardă niciodată speranţa şi, chiar dacă am păcătuit, Dumnezeu ne va ierta greşelile, dar cu o singură condiţie: să ne căim. Să ne căim cu sinceritate, din suflet. O să-ţi dau un exemplu. Afară este iarnă grea şi frig de crapă pietrele. Du-te, te rog, şi adu-mi un ţurţure de gheaţă.
Când Ionel Ciutureanu se întoarse ţinând în mână bucata de gheaţă, părintele o luă şi o aruncă în sobă, unde ţurţurele începu imediat să se topească la căldura focului.
– Ai văzut, Ionele, gheaţa pe care ai luat-o de afară?! Era aşa de la începutul iernii şi tot aşa ar mai fi rămas, cât timp ar fi stat în frig. Dar acum, că ai adus-o înăuntru, observi cum a început să se topească? Devine iarăşi apă curată şi folositoare. Cât era îngheţată nu era bună de nimic. La fel este şi sufletul omului, atunci când îngheaţă de atâtea păcate, uneori, multe şi grele. Dar, dacă te căieşti căldura rugăciunii tale şi harul Domnului topesc tot ce-i rău şi îţi aduc linişte în suflet şi viaţă îndelungată.
– Am înţeles, prea cucernice, zise spăşit Ionel Ciutureanu. Şi aşa voi face…
– Priveşte pomii de afară, îl îndemnă părintele. Sunt îngheţaţi de ger, dar, la primăvară, soarele îi va încălzi şi iarăşi se vor trezi la viaţă.
Ionel Ciutureanu puse capul în pământ şi nu mai zise nimic.
– La fel să ai şi tu răbdare şi încredere în bunătatea şi mila lui Dumnezeu, reluă preotul Daniel Câmpeanu. Să te căieşti din suflet, fiindcă aşa cum căldura focului topeşte gheaţa, la fel căinţa sinceră vindecă sufletul bolnav de păcate. Ţine minte, Ionele, şi să nu uiţi niciodată că mărturisirea faptelor rele este începutul faptelor bune.