DRUMUL…
Toată noaptea l-am visat pe Mirică… Îl ştiţi pe Mirică… Toată lumea îl ştie pe Mirică. Înalt, aparent gras, sau mai bine zis un început de burtă, aşa cum îi stă bine unui bărbat de talia lui, chelie peste tot şi zâmbetul din colţul gurii afişat ca de obicei, mai mult pentru impresie decât pentru expresie…
– Să trăieşti, măi, Mirică…
– Trăiesc, oricum…
– Ce mai faci?
– Ca toată lumea…
– Arăţi bine şi mă bucur…
– Natura. N-am nici-o contribuţie…
– Am auzit că te-ai pensionat…
– M-au dat afară!
– Ţărăniştii?
– Ăia m-au dat afară la vremea lor…
– Liberalii?
– De la liberali am plecat după ce ne-am înjurat…
– Pesediştii?
– Tot comunişti… I-am părăsit fără regrete…
– Democraţii?
– Care democraţi?
– Ăştia altoiţi cu pelediştii…
– Prostii! Am crezut că sunt altceva…
– Şi acuma, cu ce te mai ocupi?
– Tot cu politica… Nu pot s-o las. Vomit şi caut…vomit şi caut…asta e…
– Vezi ceva, speranţe?
– Odiosu…
– Nu, asta chiar că nu se poate!
– Ascultă la mine, Odiosu ne salvează…
– Păi n-ai zis tu că nu mai vrei la comunişti?
– Am zis!
– Şi-atunci, de ce Odiosu, mai ales că a fost şi împuşcat?
– Uite aşa, de-al dracului! Vreau o dictatură serioasă…
– Nu te mai înţeleg.
– Sub Odiosu tremuram toţi, mă, dar toţi, inclusiv comuniştii… Era un dictator autentic. Simţeam frica în oase, simţeam teama în suflet, ştiam de unde până unde avem drepturi şi obligaţii, ştiam la cine să dăm bacşişuri, la cine plocoane, la cine să ne închinăm, la cine să ne rugăm pentru viaţa noastră, aşa cum era… Aveam demnitatea supusului adevărat! A supusului care ştie că nu are alternative, că nu are alte speranţe, că nu are motive să viseze, că nu are cine să-l asculte dacă ar vrea să spună ceva… Mi-e dor, mă, de bancurile cu Bulă şi cu învăţătoarea, de micile noastre şotii politice, de vocea Europei Libere şi de compătimirea celor din lumea bună. Decât umilit ca azi, mai bine compătimit ca ieri, decât minţit şi batjocorit ca azi, mai bine „izolat” ca ieri… Ştiam ce aveam de făcut, ştiam de cine să mă feresc, ştiam la cine să mă plâng…
– Mirică?
– Taci! Taci dracului din gură şi nu mă întrerupe. Acuma ce am? I-am încercat pe toţi, absolut pe toţi! Am votat de fiecare dată în deplină libertate şi în deplină cunoştinţă de cauză, cu sufletul plin de speranţe, şi cu ce m-am ales? Cine îmi dă mie viaţa asta minţită şi batjocorită înnapoi? Cine mai are grijă de mine şi de familia mea? De copiii mei? Bine că s-au dus ăi bătrâni! N-au mai apucat demenţa asta… Ferice de ei! Mi-au zis că o să vedem pe Dracu… Nu i-am crezut! Acuma aş vrea să le spun că au avut dreptate şi mi-e ruşine… Cum să le spun eu, acuma, după douăzeci de ani de la revoluţie, că au avut dreptate? Cum? Ai tu o soluţie?
– Să am eu o soluţie?
– Exact! Faci pe deşteptul, faci pe democratul rasat, urlă libertatea expresiei în tine… Eşti numai conştiinţă şi adevăr! Dă-mi şi mie o soluţie, nişte răspunsuri, dă-mi tu, că eşti mai trecut prin lume, o speranţă…
– O speranţă…
– Da, atâta mai vreau, o speranţă. Sub Odiosu aveam acest orizont. Trăiam cu dorinţa să scap de el şi era bine, era speranţa mea că voi trăi altfel, că voi apuca o altă lume, o altă viaţă… Căderea lui însemna salvarea mea… Acuma ce mă fac? Încotro s-o apuc? Cine mă salvează?
Am rămas pe loc, ca bătut în cuie.
Mirică şi-a continuat drumul.
Îl privesc din spate şi vreau să vă spun că este la fel, aşa cum îl ştiţi, înalt, bine legat pentru talia lui, cu chelie peste tot şi zâmbetul acela mai mult pentru impresie decât pentru expresie…
Merge ceva mai încet şi pare un pic obosit, dar o ţine drept, drept pe drumul lui… În faţă şi în spate, praf şi pulbere peste tot…
Doamne, Tu care le ştii pe toate, spune-mi şi mie, spune-i şi lui Mirică, unde este Calea cea bună, care este Drumul cel adevărat?
Speriat, m-am trezit din somn strigând:
– Mirică? Unde te duci, măi, Mirică? Miricăăă..