Dorm atât de adânc încât somnul se suprapune imaginii. Pe mute este sonorul, but I snore. Aşa-mi spune vecina gard în gard şi ton-sur-ton cu mine. Are o ureche bună şi una proastă. Aia bună stă ciulită înspre mine ca la exerciţiile de radiolocaţie. Numai cu ea aude cum cade nisipul în clepsidră. Zice că este ca o mică Niagara în pahar. Betonul dintre noi scârţâie şi asta numai din cauza oţel-betonului care se zbate să se elibereze din chinga cimentului. Dacă ar fi după el, atunci şi-ar iţi capetele nefasonate ca şerpişorii care ieşeau din perete în coşmarurile mele de copil. Tata mă învăţa că pentru pericol, ca să-l înfrunţi bărbăteşte, trebuie să ai spatele lipit de perete. Măcar el să fie în siguranţă. În plin coşmar, nu ascultam povaţa tatii. Stăteam cât mai departe de ziduri, chiar în mijlocul odăii. Citeam  „Căpitan la 15 ani”, duceam degetul la tâmplă şi stihiile se retrăgeau între pietre, speriate că inteligenţa mea debordantă mai născoceşte ceva şi le fac să piară pe vecie, tocmai când ele se pregătesc să mai viziteze şi alte case. Asta, în coşmar, pentru că în realitate, mama îmi spunea că sunt prea delăsător în înfruntarea cu băieţii şi nu-i o dovadă de inteligenţă cu care să mă laud eu în vise.
Pe aia proastă, cu ciocănelul şi nicovala zdreanţă, vecina o înfundă în pernă şi zilch de mai aude ceva! Toate celelalte mi-au spus că nu sforăi, doar ea, cu urechea aia parabolă spune că nu poate adormi decât atunci când visez eu. Normal! Numai ea aude chicotelile furnicii când îi aduce furnicoiul flori.