Odată cu Universitatea din Tiraspol la Chişinău şi-a mutat „sediul” şi Mocănică, coleg de clasă cu Cristi, prieteni buni, viitori cumetri, bineînţeles. Mocănică învăţa la filologia rusă, cînd făcusem cunoştinţă era unul din cei mai serioşi şi sobri băieţi pe care-i văzusem. Ştia ce va face-n viaţă, ştia ce vrea, ştia să iasă din orice situaţie. Îi mai ziceam Mocaşca, aşa l-a strigat arbitrul la o luptă, c-a făcut şi lupte greco-romane, îi mai ziceam şi Mocanica, aşa îi ziceau la armată. Nu se supăra, rîdea cu poftă de parcă rîdea de un altul, de parcă era o glumă bună. Mocănică s-a însurat însă repede şi, fiind băiat chipeş, soţia lui s-a dovedit foarte geloasă. Dar Mocănică găsea timp să-şi trăiască viaţa, de fiecare dată cînd trecea pe la noi prin cameră venea cu alta, n-a venit niciodată cu aceeaşi gagică, una mai bună decît cealaltă, iar cînd ieşeam, oricît de puţin timp, o întorcea cu cracii în sus „şi atunci cinstita pulă face zbîc! în pizda cucoanei şi dă-i şi dă-i…”. Prima dată cînd am văzut asta am rămas cu gura căscată, Mocaşca era deasupra, iar ea îl strîngea cu picioarele de talie, „şedea, sărmana, cum şede mielul la ţîţa oaei, pînă ce se satură de supt”, în patul lui Cristi… (acum o să afle Cristi unde a făcut-o atunci Mocănică, băi Cristi, şi-au tras-o în patul tău, dar… tu erai cel mai bun prieten al lui…)… Însă am ieşit imediat, credeam că n-au observat, dar se pare că da, căci atunci cînd a venit Cristi uşa era încuiată, iar cheia întoarsă paralel cu podeaua. „Cine a intrat primul?”, rîdea Mocănică după ce ne-a chemat, rîdea cu poftă, nici n-o lua în seamă pe gagică, da, înseamnă că tu, Cristi, erai acela care bătea la uşă ca disperatu’.