1. Otravă
Nu mai am nume. L-am pierdut sau mi s-a furat, cine mai ştie…! Am trup, am faţă, am ochi, am poftă de mâncare şi de viaţă, am un fel de familie, dar nu mai am nume. Când nu ai un nume, numai al tău, poţi să te numeşti oricum, poţi să-ţi atribui toate numele din lume, poţi să te substitui tuturor biografiilor din istorie sau din politică, poţi să te substitui marilor bogaţi ai lumii, dar nu vei fi, cu adevărat, niciodată vreunul dintre ei.
 De ce e important să ai un nume? Dacă nu ai nume rişti să nu mai poţi fi luat în seamă ca om, devii un fel de animal social care slujeşte la voia întâmplării, care poate fi luat de pe stradă şi pus să facă tot felul de treburi neplăcute, urâcioase, grele. Nimeni nu te apără, că nici la Lege nu te poţi duce, pentru că ea, Legea, n-ar şti pe cine să apere, dacă nu-i poţi spune cine eşti. Cei din jurul meu încă nu ştiu că nu am nume, eu fac tot posibilul ca ei să nu afle, nici să le dau această impresie. Mă comport normal. Îmi plimb câinele seara prin parc, mă opreşte câte cineva şi mă întreabă de nume. Al câinelui, fireşte. Pe câine îl cheamă Otravă, cel care mă întreabă îşi arcuieşte pleoapele, se miră, face un rictus după care spune: Drăguţ!
 Câinele are un nume, eu nu. Nici câinele nu ştie că nu am nume, altfel nu mi-ar mai asculta comenzile, şi-ar ridica piciorul şi mi-ar stropi, poate, pantalonul.
 Într-o seară, era în mai, la trei zile după ce a ars depozitul de lână al armeanului cu un nume îngrozitor de lung dar căruia noi îi spuneam pe scurt Mortu (asupra lui o să mai revin), eram în parc cu Otravă, tocmai îl învăţam trucul cu prinderea propriei cozi, de care îi legasem un cârnat. Otravă se învârtea ca un titirez, cădea, se ridica, avea bale la gură, se încrâncena să prindă cârnatul. Îi plac mult cârnaţii, dar nu cei uscaţi ci acei mai umezi, mai ieftini în fond. Atunci am cunoscut o femeie sau femeia care ar fi putut să fie locatara inimii şi sufletului meu.