„- Şi pentru noi, taximetriştii, viaţa e uneori imposibilă.”
Eu râd, deja aproape în hohote.
„- Hai, lasă-mă, ascult-o pe-asta. Asta e serioasă, e nasoală. A păţit-o un coleg de-al nostru. Nu mai râdeţi, domnu’…Aloooo! Dom’le îl ia pe unu’ pe la 60, 65 de ani din faţa blocului din Titan. Omul civilizat, vorbea frumos, îl roagă pe coleg să îl ducă la soru-sa pe strada Vasile Lascăr, pe lângă piaţa Gemeni. Colegul e renumit – vorbeşte tot timpul cu clienţii, să îi treacă timpul mai repede. Moşule, ăl bătrân se uită ce se uită pe geam, mai zice colegului una, alta, să nu tacă din gură, şi când e să facă stânga din Ştefan cel Mare pe Vasile Lascăr îl vede ăsta în oglinda retrovizoare că e cu ochii închişi şi cu capul dat în vria maşinii. Trage pe dreapta, iese, deschide portiera din spate, îl ia pe bătrân, nimic, omule, păpuşă de cârpă! Ce să mai, a murit. Să vezi ce a păţit ăsta, colegu’, a stat să dea declaraţii la poliţie vreo săptămână, noroc că a fost familia ăluia de treabă, suferea cu corazonul, i-a stat pompa, au recunoscut…Dar îţi dai seama? Eu aici, răspund de mata, sunt taximetrist, ce naiba!”
Eu era să mor de râs, nu alta. E o satisfacţie fantastică să ştii că tu eşti bine, cât se poate de bine, că simţi o energie magnifică în toate organele, atunci când alţii sunt neputincioşi sau chiar mor.