Remus visează recurent că e alergat de o drujbă. El nu ştie că drujbele electrice sunt inofensive, mobilitatea lor fiind direct proporţională cu lungime cablului de la prelungitor şi ca atare, de frică, în vis se refugiază în sertarul cu sentimente unde locuiesc eu, cu toate că drujba nu ajunge nici pe departe acolo.
Romulus socializează pe net tot timpul şi, când nu are cu cine să discute, vorbeşte pe hi5 cu Michael Jackson despre cum copiii din anii 80 au ajuns acum să conducă tărâmul de est, chiar dacă Pink Floyd îndemna degeaba încă de pe-atunci profesorii să-i lase în pace.
Cei doi fraţi îşi cumpără zilnic cina de la junk food, meniu fix de criză xanax cu rudotel şi salată orientală, doar 9,99 lei. După masă încearcă mereu să-şi ducă invitaţiile pentru apocalipsă la amanet – se grăbesc ca să nu se devalorizeze ca taloanele de la programul rabla -, dar încă nu există cerere pentru ele, ci doar ofertă. Întorşi acasă, îşi legă reciproc mânecile sacourilor la spate, se privesc cu statornic drag şi se întreabă: suntem oare noi inteligenţi la cap?
 
Remus, neputând să-şi lase breton, şi-a lăsat chelie şi acum e bolnav, încearcă tehnicienii să-l amputeze; a vrut să sune la crucea roşie, dar a visat că acolo e centralist un călugăr catolic. E firesc, şi-a zis, dacă e vineri, 13 octombrie, trebuie să-mi iasă fie templieri, fie Dan Brown.
Romulus ştie că nu există viaţă după calculator, aude voci colorate dansând din buric şi în astă dimineaţă s-a trezit adormit. Degetele îi aveau o dislexie pronunţată, aşa că a făcut o cafea la ibricul de cupru şi mi-a trimis şi mie pe e-mail o doză de întreţinere.
Şi Romulus, şi Remus au intrat cu noaptea-n cap pe mess şi-n starea de îndrăgostire bienală, îmi spun că a băgat nori la magazinul din colţ şi mă roagă să le aduc o gură de aer curat şi-un strop de apă vie din marginea nicăieriului meu, pentru că asta se cere la nori. Am vrut să le duc, chiar le-aş fi pus aer şi apă într-o conservă, dar mirosea puternic a livresc, aşa că epic şi etic mi s-a părut să le pun capac.

Mereu am ştiut că prietenii imaginari nu există, pentru că eu i-am inventat. Psihiatrul meu nu crede asta şi insistă continuu să renunţ la ei, să-i pun la colţ cu mâinile ridicate, ceea ce n-ar fi frumos din partea mea, pentru că ei mi-au fost alături atâta vreme. Azi iar a căzut curentul şi prietenii mei imaginari au dispărut. Când a revenit curentul şi netul o dată cu el, în locul lui Romulus şi Remus a apărut un prieten virtual care mi-a spus: Eu sunt Ştefan. Eduard Ştefan. Remus Eduard Ştefan.