El stătea cu cuţitul în dreptul uşii. “Chemarea sângelui”, aşa spunea. Strămoşii tăi ţigani te-au adus la mine ca să te omor. Ca în piesa pe care am văzut-o acum. Îţi tai gâtul. Uite, ăsta e cuţitul.
Ea îl iubea, se vedea asta, făcuseră dragoste cu pasiune. Chiar era fericită. Dar după spectacol se schimbase totul. Poate durerea de măsea, poate luna plină, sau poate emoţia transmisă de spectacol…
Frica îi intrase până în cel mai nebănuit cotlon al sufletului, îi intrase în viscere, în inimă, în stomac. Era un bulgăre de frică. Şi el simţea asta. Părea că se joacă. Îşi ascuţise mai tare dinţii.
A spus că-şi face o baie fierbinte ca să-i treacă nevralgia. Dar ştiind c-o s-o piardă, poate definitiv, renunţase la idee, trebuia s-o supravegheze. Planurile ei de evadare se năruiseră… Poate că nici nu mai era nevoie s-o omoare, curând inima îi va plesni de frică.
La moartea mea se vor trage focuri de armă, spunea, poate chiar salve de tun, am primit ordinul cultural “Steaua României în grad de cavaler”. Nimeni nu va şti c-am iubit sau c-am ucis din dragoste.

Era ora 0, încă mai erau oameni pe străzi, maşini destul de multe. Se sui în automobil, îşi trase fermoarul la cizme şi la fustă, pe care din grabă le lăsase descheiate. Se uită dacă şi-a luat toate bagajele. Da, nu uitase nimic, în afara cerceilor galbeni. Dar poate că aşa trebuia, să-i lase, să devină fetişul lui.
Frica trecuse şi un sentiment de nemărginită putere o invadă. Nu mai era o victimă, era stăpâna ei şi a inimii lui.
Acum ştia că înseamnă ceva. Exista un om în lumea asta care mai bine ar fi ucis-o decât s-o ştie a altcuiva.

Cum strică raţiunea asta totul. Cum îşi bagă ea colţii belicoşi. Cum îţi trânteşte în faţă datoria faţă de copii, societate, părinţi…

* * *
Vreau să fiu un om care n-are nevoie de curaj pentru a supravieţui. Mulţumirea să-şi facă cuib în mine şi dragostea să mă inunde în fiecare noapte. Să n-am apetit decât pentru lucruri simple, să mă bucure o maşină nouă, un iubit focos şi nişte copii sănătoşi. Dar viforul stă mereu în sufletul meu. Nu pot să mă-ndrept, nu pot să îmbrăţişez vieţuirea…
Lucrurile importante nu sunt hotărâte de noi şi nici de masoni sau preşedinţi de stat, aşa cum aberează unii. Lucrurile importante ne depăşesc… Şi împlinirea e să te bucuri mai ales în nefericire, să crezi în magie, în simbol.