Şi iar şi iar, am fost întrebată. Şi iar şi iar vă spun. De unde să ştiu? Ar fi o mie de răspunsuri, dar care este cel adevărat? Cât sunt aparenţă? Cât realitate? Nu cumva doar un ciudat amestec? N-am habar! Unii cred că ştiu despre mine mai mult decât ştiu eu. Gura lumii. Gura lumii nici pământul n-o astupă. Ba o astupă. Şi mie, şi ţie, şi lui. La fiecare când îi vine rândul.La rând, la rând, ca la moară. Dar rămân vorbele. Şi se găseşte câte unul să le scrie. Şi câte cineva să le pună în scenă. Nu trageţi în dramaturgi! Nu trageţi în actori! Fac şi ei ce pot. Împuşcaţi-l pe regizor! El modifică textul. Şi deviază spectacolul. Şi lui nu-i închide nimeni gura. Gura lumii… Pământul… La toţi ne vine rândul… Şi mie, şi ţie, şi lui… Fiecare la vremea lui… Dar de câte ori murim înainte de a muri? Mulţi oameni mor de frica de moarte… Noi, actorii, de câte ori spectacolul ne-o cere. De câte ori moare personajul pe care îl interpretezi! Am murit cu Cleopatra, cu Desdemona, cu Ofelia, cu Anna Karenina, cu Ecaterina Teodoroiu… Dacă eziţi, dacă uiţi replica, dacă ţi se înţepeneşte mintea, dacă îţi piere glasul, pe regizor e gata să-l lovească damblaua şi mecanicul e gata să tragă cortina, pompierul pune mâna pe tulumbă, sufleorul şopteşte înnebuni: Mori! Mori! Mori! Şi apoi toţi, şi regizorul, şi maşiniştii, şi actorii, care îşi aşteaptă rândul în culise, şi partenerii din scenă, într-un singur glas, ca un şuierat de şerpi: Mori! Mori! Mori!… Şi mori. 
Dacă e cazul te şi zbaţi. Îţi înfunzi o batistă în rană. Te deschei la gât. Cu ultimele cuvinte îţi transmiţi în etern ultimul mesaj. Sau ultima rugăciune către Dumnezeu. Şi eu nu mai ştiu rugăciunea pe care am învăţat-o. Şi o rostesc pe cea pe care o ştiam din copilărie: „Înger, îngeraşul meu/Ce mi te-a dat Dumnezeu/Eu sunt mic tu fă-mă mare/Eu sunt slab, tu fă-mă tare”, cade cortina şi te ridici şi vii la rampă, ropote de aplauze, mâine mori din nou. Şi când spectacolul este scos de pe afiş, personajul moare, moare în mine. Sufletul meu a ajuns un adevărat cimitir. Dorm în mine, somnul de veci, Ifigenia, Electra, cea din jală născută, Vidra care l-a urcat pe tron pe ţiganul haiduc Răzvan, Doamna lui Irimia,  fie-le ţărâna uşoară… Nu mă credeţi? Mint? Dar dacă nu sunt în cimitirul sufletului meu, unde să fie? De unde vin noaptea în visul meu şi, uneori, şi în stare de veghe? De unde le chem pe toate aceste fiinţe care am fost eu?… Ieri a venit la mine o prietenă care s-a apucat să scrie teatru, piesa a şi fost aprobată. Inclusă în repertoriul stagiunii viitoare. Iar regizorul i-a zis, găseşte o artistă care crezi că te va reprezenta mai bine. Am fost cea preferată. M-a rugat cu cerul şi pământul. În numele prieteniei noastre. Am fost colege de la grădiniţă. Am iubit acelaşi băiat. Ne-am iubit amândouă…