La început de august, înainte de a mă lichefia complet şi, evident, de a-mi pierde şi ultimul dram de humor, o veche şi bună prietenă m-a invitat la Gura Humorului, ca să mă reabilitez termic. Cum casa dumneaei, părintească şi bătrânească, este într-o perpetuă reparaţie, mi-au oferit găzduire fratele ei şi cumnata, care tocmai şi-au încropit o pensiune. Sunt vecini, despărţiţi doar de un uriaş hambar preistoric, aşa încât nu vor fi probleme de aprovizionare şi de comunicare pentru un atât de important oaspete de la Iaşi. Eu, adică.
Vila e situată la poale de obcină şi de pădure, chiar prin coasta casei curge un pârâuaş şi urcă un drumeag care se pierde printre cetini. Ce mi-aş putea dori mai mult? în aer sunt vreo 28O la umbră iar în cameră: 22-23, temperatura ideală la care Marquez îşi scria capodoperele. Având rău de căldură, ca şi de frig, trebuia să mă nasc în Columbia, dar s-a întâmplat să apar pe lume într-un sat de pe valea Jijiei şi să trăiesc într-un oraş unde deseori vara / iarna sunt cele mai mari / mai scăzute temperaturi din patrie. Dar, vorba ceea: nu le putem avea pe toate.
Cu stăpânii casei – Relu şi Florica – mă văd (şi ne salutăm) la prima oră a dimineţii, când eu îmi sorb cafeaua în verandă şi apoi seara, pe la 6-7, când se întorc de la muncă. Peste zi, Relu mai apare şi dispare de câteva ori, cu microbuzul „de serviciu”, de la volanul căruia trece, după necesităţi, la volanul unui tractor cu remorcă, atelaj antediluvian, cu care cară pământ sau aduce buşteni din pădure. într-o singură seară (din 8!) reuşim a sta la un pahar de vorbă. îi întreb în câţi ani şi-au ridicat vila – cunoscând miraculoasa viteză de edificare a atâtor îmbogăţiţi peste noaptea revoluţionară – şi îmi răspund la unison: „ântr-o viaţă!” Adică în peste 20 de ani! În casă există tot confortul şi toate dotările, pentru oaspeţi chiar mai pretenţioşi ca mine; mai au de pavat curtea – dalele de gresie aşteaptă să fie „împământenite” – de ridicat un mic dig de protecţie pentru eventualele ieşiri din fire ale pârâuaşului, de amenajat o mică piscină. îi admir odată-n plus pe aceşti oameni care şi-au ridicat totul prin propriile forţe şi sacrificii şi care, în clipele de răgaz, visează la o bătrâneţe liniştită, compensatorie pentru aceste mereu repetabile munci şi zile.