Alb-negru 256 gray

Prietenii mei imaginari sunt bolnavi şi ei ştiu că spitalul de vise nu-i poate ajuta în astă situaţie. Romulus umblă c-o realitate camuflată, plimbă metafore din nord în centru şi crede că are celulită pe-o circumvoluţiune. Remus e în sevraj după relaţia cu lumina electrică  şi pentru că dexul e cu prohabul desfăcut la pudibonderie iar doomul toarce leneş o odă a căpşunilor – acompaniat de complemente noi –, lui Remus îi tremură teza de licenţă.
Din cauza coplăţii, amândoi s-au hotărât să comande pe internet un tratament homeopat complex: împotriva rozătoarelor, a hipertensiunii, a efectului de seră cu gazon rapid, ciuperci bio, pro şi anti, în trei etape şi mai multe ligi garantat, dar, neavând pentru moment bani, au luat numai prima etapă, aşa că n-au putut ajunge anul ăsta-n campionatul mondial, au rămas în grupe.

La capătul imaginaţiei e o uşă. Acolo prietenii mei îl ţin pe Harms şi i-au pregătit un loc lui Bora Cosic. Când ceasul lui Remus cântă în turnul primăriei, Roşcovanul visează să aibă nume şi CNP, ia Caietul albastru şi generează în revoluţia mondială o tornadă spaţio-temporală ce suferă de indecenţă ideologică. Consumul iresponsabil de tornadă dăunează grav sănătăţii: votul devine obligatoriu, şomajul atinge cote ce depăşesc prognoza de 5/40 ajungând la 6/49, şoferii devin brusc amabili în trafic fiind mai catolici decât regulamentul de circulaţie iar  ministrul turismului pleacă în interes de serviciu în Thailanda unde aprinde focuri pe dealuri şi otrăveşte fântâni. La final, din vârful arborelui sefirotic divertişii cântă „atenţie, se închid uşile”.

Acasă la prietenii mei primul soseşte băiatul cu pizza, apoi poliţia şi la final salvarea, asta doar dacă le chemi pe toate odată. Când sâmbătă dispare din săptămână vin toţi invitaţii, IQ-ul intră în cod roşu la cota de inundaţie şi se declanşează visul colectiv: oamenii presimt lumina, Nichita e prea ludic, iar bomboanele de la Casata prea scumpe, cu toate că au fundă roşie, fapte ce  se pot petrece uşor cu pianul pe scări.
Băiatul cu pizza intră în lirismotimie, agentul pătrunde-n close şi caută un pieton să-i explice cum să iasă din mess, paramedicul are mereu dreptate, chiar şi când se înşală, iar şoferul de la ambulanţă îşi reazemă gândurile şi joja de ulei pe oglinda retrovizoare în care nu se uită niciodată, că doar nu se bărbiereşte.

Când destinele se încrucişează, totul devine alb-negru 256 gray, Remus simte că-i Romulus, pătrunde în vraja viitorului cert, că trecutul mereu se schimbă, şi simte că tocmai i s-a sfârşit iubirea veşnică faţă de lumina posesoare de picioare lungi. În ăst timp, Romulus nu simte că-i Remus, dar stă răstignit într-o fotografie şi ticluieşte rugăciuni. Şi-a depăşit creditul la card şi n-a vrut paşaport biometric pentru că 666 nu e semnificativ estetic şi nici nu-i număr prim, se descompune. Iar eu ştiu că totul se trage de la conflictul de IP, mereu se întâmplă aşa când ai un subiect şi mai multe predicate.