Mucul de ţigară zbură pe geamul maşinii şi lovi cimentul rece, rostogolindu-se puţin şi aruncând în aer rotocoale mici de fum. Locotenentul Mitchell sorbi din cafeaua fierbinte şi puse cana de hârtie înapoi pe bord, privind dezinteresat către omul în costum de Moş Crăciun care agita un clopoţel şi cerea donaţii pentru orfani la coţul străzii. Pe scaunul de lângă el detectivul Doyle citea ziarul şi din când în când îşi sufla nasul într-o batistă. Dodgeul vechi nu avea încălzire şi cei doi bărbaţi dârdâiau de frig, deşi purta fiecare câte două perechi de pulovere.
– Temperaturi sub zero grade, dar nici urmă de zăpadă. Nici mâine, nici în restul săptămânii. Nu o să avem un Crăciun alb, locotenente.
Mitchell mormăi ceva neinteligibil şi se cufundă în scaun, aprinzând altă ţigară.
– Pe pagina întâi este alt articol despre „Banda lui Moş Crăciun”. Ascultă aici: „Criminalii, deghizaţi în Moş Crăciun, jefuiesc a treia bancă într-o singură săptămână, lăsând poliţia cu ochii în soare. Membrii bandei lucrează foarte repede şi apoi dispar pe străzile aglomerate ale oraşului, amestecându-se printre zecile de alţi Moşi Crăciuni care strâng donaţii la fiecare colţ.”. Ce nenorociţi, să facă aşa ceva. Când eram mic Crăciunul era o adevărată tradiţie în casa mea. Tata se îmbrăca în…
– Doyle, nu mă interesează câtuşi de puţin. Dacă voiam poveşti despre Moş Crăciun, mă uitam la televizor toată ziua, nu îmi petreceam dimineaţa într-o ladă frigorifică alături de un imbecil care-mi face revista presei.