Eşti mare, la 40 de ani ţi se propune să te întâlneşti cu nişte scriitori în alt oraş – urmează trei zile în care nu mai eşti blasfemiat de banalitate, te repezi la alcool, fumezi enorm, îţi petreci nopţile dansând într-un bar mizerabil, puţinele ore rezervate odihnei le valorifici făcând sex şi brusc, după o călătorie cu un tren de noapte, ajungi de unde ai plecat, „s-o sun pe Ioana”, gândeşti puţin înspăimântat, ea te calmează, vă întâlniţi la ora zece, la spital, te prezintă unui cardiolog, coleg de breaslă, „e rudă cu mine, are probleme cu inima”, tânărul doctor te trimite la Camera 15 să ţi se facă un E.K.G., peste vreo douăzeci de minute stai pe hol, te uiţi ca mâţa-n calendar la graficele imprimate pe o hârtie de culoare roz, o cauţi pe Ioana, „nu se vede nimic grav”, spune ea, „du-te înapoi şi dă-i-o doctorului, e specialist”, să-ţi vină o inspiraţie drăcească şi cu hârtia în buzunar, ca unul care şi-a isprăvit treaba, să pleci liniştit, dacă în acel moment s-ar întâmpla să cazi pe stradă ai muri cu zâmbetul pe buze – ai trişa o lume întreagă sabotând-o cu acel genialoid triumf.

La masa la care stăteai când ai împlinit 40 de ani s-a vorbit despre Dali, Beckett, Ungaretti, Llosa – îţi munceai creierii cum ţi-ai putea aduce familia pe str. Luminişului, unde se dădea apă caldă o dată la două zile, aşteptând troleibuzul, unul din comeseni te-a întrebat: „Ce-i aia umbertoeco? Da’ zî fuga că-mi vine troleu’, ui’ că apare, oi muri prost”, i-ai „zâs” iute: Definiţie: Umberto Eco îi ăla cu pendulu’. Dăncuş îi ăla cu spânzurătoarea. Conform lui, orice cruce supusă intemperiilor naturale poate deveni, în mijlocul unui câmp pustiu, o spânzurătoare ideală”, pe mutra lui bleagă a înflorit un rânjet fericit şi a urcat mândru scările troleibuzului – de satisfacţie a uitat să-şi ia bilet şi a primit amendă.