Pe vremuri, când nu ne păşteau încălziri ori răciri globale, luna lui Cireşar îşi merita pe deplin numele şi o aşteptam cu frenezie de când ţâşnea ghiocelu’ din zăpadă.
Încă de pe la jumătatea lui mai stăteam cu ochii prin cireşi, să le urmărim evoluţia şi coloratura mult râvnitelor fructicele. Fiecare dintre noi, adică gaşca noastră de ciutani de Pe Gârlă (unul din cele două „cartiere” de la piaţă, de dincolo de apa Nehoiului, celălalt fiind, normal, Pe Coastă) avea cireşi prin grădină, da’ nici unul nu era ca al babei nebune de la fântâna cu cumpănă de Pe Vale. Evident, ăsta era un alt „cartier”, he-he! Aşaaa…
Cum ziceam, avea baba un cireş falnic, care producea nişte cireşe dulci, d-alea pişăcioase, o minunăţie, nu alta. În fiecare an aveam probleme cu nebuna, că avea o javră de câine negru, oleac’ mai urât ca Moartea, cu nişte dinţi rânjiţi, o coadă de înşirai două şiruri de covrigi pe ea şi o lătrătură mai degrabă ca o schieuneală, aşa. Da’, a dracu’ javră, era tare rea şi nu o dată ne lăsasem turul nădragilor în caninii ei.
În anul acela, însă, aveam să fim pregătiţi şi să ne răzbunăm pentru pantalonii pierduţi şi urmele canine de pe buci din anii precedenţi. Ne-am strâns vreo patru-cinci flăcăi, io, Greierică a lu’ Cucu, Pilă a lu’ Ciuture, Fanfan a lu’ Pistol şi jumatea de om, Pitic a lu’ Izmenitu’, toţi cu mari gânduri de umplere a burţilor cu cireşele dulci şi zemoase. Acuma, schema locului arăta cam aşa: în vale, lângă gârlă, era casa babei, iar în curte, în ordinea apropierii de cireş, veneau coteţul javrei de câine, coteţul celor trei găini ofilite, o mică grădină unde-şi pusese baba trei cepe, doi usturoi şi trei morcovi, apoi terenul începea să urce brusc imediat după gardul grădinii cu produse pentru ciorbă.