Douăzeci şi trei. Ora.
Eu, Ruxandra Georgescu, Isabela Popescu, Mihai Iordache şi Cristian China Birta. O cunoşteam pe Isabela după renume. Odinioară fusese una dintre noi, dacă eu mă pot considera ca făcând parte din sistem. Până la urmă eram o paria pe orice parte ai întoarce problema. Isabela, probabil, ca mulţi oameni cinstiţi, se săturase să se uite cum rămân crime nerezolvate din cauza corupţiei. Nu putuse lupta cu sistemul, adevărul e că nimeni nu putea. Iar ea alesese să plece. O respectam pentru asta, dar şi pentru ceea ce făcuse de-a lungul timpului. Era serioasă, stătea într-un colţ al biroului, cu părul ei bogat strâns în coadă. Îmbrăcată în blugi, ce îi veneau încă excelent, şi într-o bluză închisă până la gât. Celelalte două persoane nu îmi spuneau nimic.
Ruxandra era mignionă şi blondă, cu ochi veseli, iar Cristian părea a fi un tip dintr-o bucată: înalt, solid şi cu o claie de păr creţ.
– Şi ne-am adunat pentru? am început eu într-un final. Mihai şi-a ridicat privirea din documentul pe care-l citea.
Ruxandra şi Cristian mi-au întors privirea. Isabela nici măcar nu a clipit.
– Domnişoara Georgescu ţi-ar putea explica cel mai bine, rosti monosilabic Mihai.
Blonda mă privi de parcă atunci aş fi căzut în cap iar ea era uimită că supravieţuisem. Uneori mă abţin cu stoicism, ca şi în acest precis moment. M-am gândit o clipă dacă m-ar ajuta chipul de tâmpă, apoi mi-am dat seama că aş face scena să pară ca a fi dintr-un comedy prost cu Elvis Presley. Ea începu:
– De ceva timp sunt informatorul unor ziarişti: Bădin şi Ciutacu…
Mă lăsă să rumeg informaţia, dar eu nu prea ştiam ce e de rumegat. Am ridicat lasciv din umeri.