Era afară un cer de stătea să-ţi zdrobească ţeasta. Un vânt iute, asortat cu o ploaie măruntă, chinuia ferestrele caselor. Gurgui patina prin mâzgă, îndârjit să ajungă la uşa birtului din colţul celei de-a doua străzi, situate hăt, departe, în deal. Dădu buzna prin uşa cu clopoţel şi se înfipse în faţa barului.
– Ce mai zic ăştia? se scutură rebegit, în timp ce se căţăra pe scaunul de bar, singurul rămas liber, de altfel.
– Ăă? se trezi Culea din reverie. Privea concentrat televizorul cocoţat după tejghea şi lucrul ăsta îl făcea cu un asemenea ataşament încât jurai că e cel mai important eveniment din viaţa lui.
– Ce mai mint ăştia?, repetă cu răbdare Gurgui.
– Chestii. Nasoleli.
– Ce, vreun război?
– Nţţ, se strică vremea.
Gurgui rămase un pic suspendat între două intenţii şi un gând, blocat de evenimentul care n-avea nimic tragic în el.
– Şi? Ninge sau ce dracu’ ?
– Plouă.
Oricum, n-avea cum să ningă. Era un mijloc de iulie arzător, într-o zonă climaterică destul de rigidă, care nu permitea abateri masive de la normă.
– Plouă. Şi?
– Băi, mă laşi, mugi în surdină Culea, înţepând ecranul cu privirile.
Celălalt ridică din umeri. Îl ştia de prea mult timp pe ciudatul ăsta ca să nu constate că se lipea de câte o veste până la ţicneală.
– Fă-ţi piscină repede, poate are timp să se umple, îl persiflă plictisit, mângâind sticla proaspăt achiziţionată. Culea nu era deloc un partener bun de vorbă. Nu astăzi, cel puţin.
Scană încăperea cu ochi de vultur. Avea chef de pălăvrăgeală, deci de un tovarăş cu chef, care să-i plătească până la urmă şi o parte din consumaţie. Se mai întâmpla câteodată să se trezească ameţit a doua zi, înţepenit undeva prin boscheţii orăşelului.