Remus

Ploaia bătea cu furie în geam şi… Bătea pe dracu’! Nu bătea. Nici măcar nu ploua. Şi chiar dacă ar fi plouat, treaba asta cu bătutul ploii în geam e de-a dreptul penibilă. Monedă fără zimţi, imagine sleită. Ar fi mers poate „biciul despletit al ploii lovea hain în geam”. Ei? Parcă e altceva. E şi un alt ritm…Dar nu, n-ar fi mers nici aşa. Spumă, fandoseli! Cui îi mai arde azi de „ţiglă”, de metafore vreau să zic? Ciudat mai e sufletu’ ăsta de scriitor! Întortocheat şi pervers. De ce să nu scriu despre ce şi cum e în realitate?
Era o dimineaţă zurlie, drăcoasă. Trăgeam încă de ochi, dar auzeam desluşit isteria vrăbiilor prin copacii de afară şi taifasul guguştucilor adunaţi pe jgheabul de la streaşina casei. Zbârnâitul energic al ceasului deşteptător m-a făcut să tresar. „Turbatule!”, l-am dojenit în gând, în timp ce îi căutam pe pipăite butonul de blocare. E ceasul pe care mi l-a făcut cadou tata cu mulţi ani în urmă, cam cu o săptămână înainte să intru în bacalaureat. „Trebuie să ţi-l faci prieten. De-acum el o să te trezească”. A făcut o mică pauză, apoi a adăugat: „Eu am cam obosit, băiete”. În acel moment n-am înţeles şi nici n-am luat în seamă vorbele lui despre oboseală. Dar tata ştia sau simţea el ceva. Ceva ce noi, eu şi mama, nu ştiam. Într-o lună s-a şi prăpădit.
De atunci nu m-am mai despărţit de ceas. În dimineaţa despre care  vorbesc l-am oprit şi am aţipit pe loc. Dar cracul drept al pantalonului de pijama se răsucise  în aşa hal încât îmi strangulase venele undeva în zona inghinală. Îmi amorţise piciorul. Am încercat mai multe poziţii, dar n-a fost chip să scap din cleşte. A trebuit să mă ridic. M-am repezit în baie simţind cum vezica mi-e cuprinsă de flăcări.
Urât! Nu merge, simt că am apăsat prea tare pedala realismului! Cum să le vorbesc cititorilor despre preaplinul matinal al vezicii mele urinare? Ar putea s-o ia ca pe o ofensă. Unii vor arunca cât colo cartea, convinşi probabil că ar putea să scrie şi ei asemenea bazaconii. „Asta e literatură?” se vor indigna cei mai şcoliţi dintre ei… Cred că-mi fac totuşi prea multe probleme. Alţii au mers incomparabil mai departe decât am îndrăznit eu, iar unii dintre ei au „prins” chiar şi câte un Nobel.  
În definitiv, cine s-ar putea simţi ofensat?! Doar e vorba de forma elementară, palpabilă a libertăţii, pe care toţi oamenii o experimentează în mod curent: eliberarea, uşurarea la nivel fiziologic. Te relaxezi, simţi că eşti alt om, că vrei s-o iei de la capăt. Că eşti capabil să înfrunţi orice provocare, gata să te laşi subjugat de noi tentaţii. Se înţelege, metafizica e aici de prisos. Estetica – un musafir nepoftit.  
Cu prosopul pe umăr m-am apropiat de fereastră, am depărtat cu degetele două dintre lamelele de aluminiu ale storului. Într-un colţ al grădinii am zărit tufa de iasomie, zveltă şi maiestuoasă, amestec delirant de alb strălucitor şi verde crud. Era atâta vâlvătaie a luminii în roiul de petale al iasomiei încât mi s-a părut că aud foşnind rochia de satin a unei prinţese.
 Ce fac? Realism? Aiurea, căpşuni cu frişcă. Ceea ce lipseşte e doar moţul patetic al titlului: „Ultima zi din viaţa…” sau, de ce nu?, „Moartea agentului cadastral”! Ce cadenţă maiestuoasă, ce patetism bine strunit!… Mai bine mă spăl pe dinţi. Parcă am clei în gură. E aproape nouă. Curând o să mă strige mama. „Remusmamă” – aşa îmi zice ea de când am rămas în casă doar noi doi. Până atunci eram Remus şi atât. Vocea ei ascuţită şi în acelaşi timp plângăcioasă degajă o tandreţe iritantă.
– Remusmamă, hai o dată, trebuie să-ţi bei ceaiul şi să iei o gustărică, ştii doar că astăzi ai de predat lucrarea aia la cadastru. Hai, coboară, puiule! E târziu.
Cobor. Trebuie să cobor. Am încă în urechi foşnetul rochiei de satin.
Mai bine ar fi plouat. Când se întâmplă ca ploaia să-mi bată nebuneşte în geam, mi-e mult mai uşor cu calculele şi schiţele din dosar. „Te cheamă datoria Remusmamă, se răceşte ceaiul, te aşteaptă clienţii”.
Să aştepte, ce atâta grabă! Îmi trebuie un titlu.

2009-06-12T16:00:00+03:00