Le văd aproape în fiecare dimineaţă pe aleile înguste dintre blocuri. Merg uneori în urma lor. Grăbite, îngândurate, tăcute, gata să ia în cârcă o nouă zi de muncă. Nişte doamne. Doamna Cocuţa, doamna Berta, doamna Isabela, doamna Ionica, doamna Tiţa… Le recunosc cu uşurinţă după pardesiu ori după taior, după poşetuţa de umăr sau după geantă, după eşarfă, după parfum. Gospodine devotate, mai toate comit acum, în zori, gestul final al grijii menajere: aruncarea „pe traseu” a pungii cu gunoi într-unul din containerele deja pline ochi. Ritual de descotorosire, dexteritate impecabilă. Câteva pisici sar ca arse din pubelă sub bombardamentul pungilor burdihănoase. Un maidanez ciufulit scheaună panicat, neştiind dacă s-a dat semnal de retragere sau de atac.
Ţoc, ţoc, ţoc! răsună strident paşii acestor momâi somnambulice, parcă teleghidate. Odată ajunse în staţie femeile salariate se lasă înghiţite de autobuzele lacome. Malaxorul reproducţiei lărgite a capitalului intră din acest moment în funcţiune. Dacă apucă vreun loc pe scaun, multe îşi reazemă bărbia în piept şi picotesc iepureşte. Altele îşi rătăcesc privirea în zare, cătând spre nicăieri prin geamul murdar al autobuzului. Câteva sporăvoiesc despre brazdele de la ţară, despre copii, despre vecini, despre cât de bună le-a ieşit ciorba de praz. Vorbesc cu voce scăzută, aproape şoptită. Dau ocol prin divorţuri, scandaluri, boli, preţuri şi, în fine, ajung inevitabil  la nesimţiţii de şefi. (Pe politicieni îi iau la tăvăleală abia la întoarcere). Fac ce fac, spun ce spun şi tot la bărbaţi ajung.
Vorbeşte Tiţa.