Friţ era de fapt numele câinelui ăla care o trăgea după el pe străzi, prin zăvoiul de pe malurile râului, pe toţi coclaurii dealurilor din jurul Frăsinenilor, dar de ani buni toată lumea o ştia mai ales de madam Friţ. Aşa i se spunea şi nici pomeneală să se simtă lezată, ba tocmai că-i plăcea şi numai din asta ţi-ai fi dat seama ce putea să însemne pentru ea javra aia obraznică, agresivă şi periculoasă la o adică. În primul rând, de el s-o fi întrebat, ce mai, o ungea pe suflet pur şi simplu să te interesezi, deh, ce mai face Friţ? Îi daţi tratament iarăşi? Oh, se vede că suferă. După privire se vede cât de tare suferă.
Era un compliment să-i căinezi câinele – o corcitură de pechinez cu ceva de talie mare – e foarte posibil să fi avut mamă sau tată o corcitură de ciobănesc german, măcar că madam Friţ n-ar fi avut de unde să ştie, ea îl căpătase de la o prietenă care-l luase de pe stradă adolescent, rătăcit sau pierdut sau abandonat, dacă nu cumva se născuse chiar în stradă. Oricum, pentru madam Friţ nu conta originea, locul naşterii, mediul care-l formase sau educaţia, câtă vreme fuseseră predestinaţi unul altuia.
Avea părul scurt, galben-roşcat, de câine lup şi figură inconfundabilă de pechinez imperial: ochi bulbucaţi, nas întors şi turtit şi caninii de sus ieşiţi, încovoiaţi peste buza inferioară, dându-i un aer feroce, susţinut în parte şi de statură, era de două ori cât un pechinez de talie mare, cu o conformaţie ciudată întrucâtva, aproape monstruoasă: picioarele groase, strâmbate spre exterior îl arătau c-ar avea printre strămoşi şi baseţi sau şoricari. Gabaritul, însă, era al unui pitbull, vădindu-se la fel de agresiv ca un pitbull. N-avea calităţile unui câine de luptă, stăpână-sa îl răsfăţa cu o anume disperare, care cine ştie de unde-i venea, ca s-o redirecţioneze spre un suflet de câine.