Noaptea se furişează în oraş de parcă ar fi un bărbat ce intră în dormitorul conjugal cu frica de a nu trezi nevasta adormită în aşteptare.
La lumina mioapă a unui bec de 45 de waţi scriu. Scriu, de parcă şi eu aş fi într-atat de credul încât să cred că mai există oameni cu atât de mult timp liber încât să fie dispuşi să-l petreacă în compania gândurilor mele nocturne şi un pic aţipite, oricât le înnec din când în când în cana mare de cafea. Un prieten de-al meu m-a învăţat ca la sfârşitul fiecărei cărţi să lipesc un talon viu colorat prin care să anunţ pentru cititorii cărţii o mare tombolă la care se acordă premii în electronice de peste o mie de lei. Întâmplător premiile ar fi fost câştigate de nişte prieteni ai unor prieteni de ai mei, care pentru o bere rece ar fi acceptat să pozeze cu o cameră video în braţe, cu un fier de călcat sau un dublu radiocasetofon, urmand să le returneze fără nazuri cunoştinţelor mele care mi le-ar fi împrumutat pentru şedinţa foto… Dintr-o dragoste ciudată pentru adevăr, care nu mă caracterizează, am refuzat cosmetizarea acestuia şi astfel am ajuns să-mi fie cumpărate cărţile de câţiva colegi de liceu şi de vreo douăzeci de colegi de condei care erau curioşi să vadă ce mai scrie concurenţa. În schimb, la fiecare carte scrisă, m-am aşezat în piaţa mare a oraşului lângă cerşetorul încremenit ca o statuie cu mâna întinsă şi le-am dăruit-o tuturor celor care aruncau un bănuţ în pălăria uzată a bătrânului.
Scriu. De parcă ar interesa pe cineva că eu cred că atunci când îmi pun gândurile pe hârtie ele rămân închise acolo, ca un condamnat la închisoare pe viaţă ce s-a resemnat cu gândul că-i va mânca, pe furiş, timpul, precum pe vremuri Cronos copiii, orele şi minutele ce le-a ascuns sub saltea, în batista legată strâns, strâns, la toate capetele.