BORFAŞII

A doua zi Tase se trezi foarte bine dispus. Se bărbieri, îşi frecţionă bine obrajii cu un after shave fin, uitat în baie de unul dintre amanţii Getei, se îmbrăcă în costum şi îşi potrivi cu grijă nodul de la cravată. Avea de făcut două lucruri foarte importante în acea zi: să vorbească cu Gogu Cămătaru şi să se întâlnească cu viitoarea mamă-soacră. Profită de lipsa momentană a Getuţei care plecase să facă cumpărături pentru maică-sa şi se duse să se întâlnească cu Gogu.
Gogu îl întâmpină îngrijorat: „Tăsică, ne dăduşi câteva palpitaţii la inimă! Se poate, mă, băiatule, eşti în floarea vârstei, puternic ca un bou şi umbli prin spitale! E… Hai, serveşte o cafea sau poate vrei nişte ţuiculiţă, nişte vinişor…”. Tase nu se aşteptase să fie aşa bine primit, îşi repetase în faţa oglinzii un discurs şi, preventiv, într-unul dintre buzunarele sacoului se odihneau un spray paralizant şi un cuţit. „Mulţumesc, e bună cafeaua”, reuşi să îngaime şi-şi aprinse o ţigară.
– Gogule, în legătură cu banii, să stai liniştit…, reuşi el să înnoade discuţia într-un târziu.
Impasibil, Gogu îi arătă o salopetă murdară, pe care i-o pregătise, apoi îl ascultă cum îi va înapoia banii.
– Bine, mă, baiatule, aştept şi ca să nu zici că Gogu n-are suflet, aştept fără să-ţi iau nici o dobândă. Ăsta să fie cadoul meu de nuntă! Şi tu şi Getuţa sunteţi nişte copii buni. Dacă n-aveţi naş…
Tase plecă bulversat. Viaţa lui se schimbase diametral în câteva ore. „Boul de Colonelul, dacă ar fi avut curaj să trăiască, găsea el o soluţie să iasă la liman!”, aruncă şi scuipă un lichid amar de parcă şi-ar fi scuipat toate necazurile. În drum spre casă se uită în toate vitrinele magazinelor, trebuia să arate cât mai bine la întâlnirea cu mama-soacră şi avea impresia că părul nu-i stă prea bine. Hotărî deci să se tundă.
Mama soacră, o femeie la 50 de ani, îngrijită, se arătă încântată de domnul inginer. Locuia într-un apartament central, trei camere, pe care menţionă de la primele vorbe că-l lasă moştenire fiicei sale, „că doar nu l-oi lua cu mine în mormânt!”. Tase petrecu trei ore minunate, în care se alese totuşi cu arsuri la stomac, soacra gătea foarte condimentat şi avea pretenţia să mănânce tot „că la bloc, mamă, nu avem nici porci, nici câini. Nu e păcat de atâta muncă?”. În timpul petrecut la mama soacră Tase văzu patru albume pline cu poze ce începeau din copilăria Getuţei şi se sfârşeau undeva cu câteva luni în urmă. Află uimit că Getuţa este studentă în ultimul an, „anul acesta intră şi ea în pâine, mânca-o-ar mama! Când îi ţii la piept şi le dai să sugă, nu-ţi închipui niciodată că or să ajungă vreodată pe picioarele lor!”. La plecare, mama-soacră îi strecură lui Tase în buzunarul sacoului un cec, „Să aveţi să faceţi nunta, mamă, ce eu nu ştiu cât câştigă intelectualii în ziua de azi!”.
Nunta se făcu într-un cadru restrâns, doar cu prieteni.
A doua zi, ginerică, încă mahmur, luă banii şi se duse la Gogu să-i plătească datoria. Fiul acestuia îi spuse că Gogu e plecat de ieri la un botez, dar până la lăsarea serii se întoarce sigur. Tase se hotărî să se ducă în barul Sfântul să-şi întâlnească vechii prieteni şi să-i cinstească, că doar o dată în viaţă se însoară omul! Getuţa nu-l lăsase să invite pe nimeni dintre prietenii săi, „anturajul, dragă, te trage înapoi! Trebuie să te rupi de ei!”. Nu făcuse petrecerea burlacilor înainte de nuntă, o va face după! La ora 11, când ajunse în bar, dintre cunoscuţi nu era decât Vasile Topor care, profitând de faptul că fusese coleg de bancă în şcoala generală cu patronul, îşi permitea să mai doarmă noaptea în bar.
– Vasilică, unde sunt băieţii, moşule?
– Azi e duminică, după sâmbătă, când bea toată lumea. Băieţii sunt prin şanţuri sau care au fost mai puţin beţi dorm la casa lor! reuşi să articuleze Vasile.
Tase îi administră o cafea tare, apoi îl trimise să dea sfoară-n ţară să vină toţi băieţii că face cinste fără să se uite la bani!
Încet-încet, începură să apară toţi: Fagotul, Ion Nebunul, Grasu, Gigi Salam, Fane Inspectorul, Pasăre, Hanibal, Gicu Box, Gore Metaxa şi toţi ceilalţi, scursurile oraşului, primii la băutură, la furt şi la bătaie.
– De băut pentru toată lumea! comandă Tase magistral, urcat pe un butoi de vin, de parcă ar fi fost comandatul unei oştiri care ordonă să se atace o redută adversă.
Dacă un poliţist ar fi reuşit să intre deghizat, ar fi aflat autorii, rămaşi poate pe veci neidentificaţi, ai atâtor furturi, agresiuni, tâlhării, violuri, încât ar fi fost, fără îndoială, avansat în grad pentru merite deosebite. Băieţii avuseseră însă grijă să baricadeze uşa cu o masă, să pună afară inscripţia „Closed” şi să nu dea drumul nimănui dacă nu-l recunoşteau după voce. Gore Metaxa, poreclit astfel pentru că în clasa a zecea reuşise să bea două sticle din celebra băutură iar apoi să se întoarcă la ore şi să ia nota zece la teză la matematică, povestea cum a urmărit două săptămâni o familie în vârstă, pe care-o văzuse scoţând bani din bancă, iar când reuşise să dea lovitura nu găsise decât două sute de mii, pitiţi într-o cutie, sub trei straturi de chiloţi! „I-ai luat, mă?”, se interesă unul.
– Bă, eu sunt un gentleman, nu un căcănar! Le-am pus cinci sute de mii pe masă şi le-am lăsat un bileţel pe care am scris „Pentru deranjul făcut! Angajaţi, vă rog, pe cineva să facă ordine!”.
Ionică Calculici, ce-şi trăgea numele pentru că era primul în bransă care începuse să fure prin intermediul calculatorului, pe internet, interveni ferm atunci când discuţia începu să capete aspect de vaiet: „Bă, linişte, pe mine mă caută FBI-ul şi nu mă vait şi voi…! Ruşine! Omul ăsta s-a însurat, vrea veselie măcar în ziua asta, că după aia, în căsnicie, nu se ştie de ce o să aibă parte…”.
Fagotul, de frică să nu înceteze festinul – în ultima vreme se găsea aşa de rar cineva să facă cinste până te îmbătai – se urcă pe masă şi începu să cânte:
– Barosane, barosane,
sparge, sparge milioane,
nu vreau azi să văd suspine,
că toţi ţinem, mă, la tine!
Tase îi lipi o hârtie de cinci sute de mii pe frunte şi Fagotul, cântăreţ şi plasator de fete într-un bar de noapte, schimbă registrul:
– De la Satu Mare la Bucureşti
barosan ca Tase nu găseşti!
El e Tase! El e Tase!
Are şi el un defect
că s-a născut prea perfect!
El e Tase! El e Tase!
E înalt şi e făcut,
se pricepe la …
Probabil oda Fagotului ar fi continuat dacă în uşă nu s-ar fi auzit bătăi puternice. „Poliţia!”, strigă unul mai fricos, dar Tase, care îşi reluase locul pe butoiul ce-i ţinea loc de tron, porunci: „Deschideţi porţile şi lăsaţi copiii să vină la mine!”. Deschiseră uşile barului, pregătiţi pentru orice. De la intrare le zâmbi însă blând avocatul Vicinius, cunoscut în branşă drept avocatul borfaşilor. Avocatul Vicinius era un omuleţ blând, dar cu o voce straşnică, pe care avea grijă să şi-o întreţină ziua cu ouă băute crude, iar noaptea cu vin cât mai uleios. Bunicul său citise încă din clasa a cincea pe Suetonius în original şi rămăsese cu o slăbiciune pentru numele latine. Horaţiu, tatăl lui Vicinius, moştenise dragostea pentru latină şi le botezase pe cele trei surori ale avocatului „cu nume demne, care să le ajute să aibă o coloană vertebrală şi un respect din partea semenilor, încă de la primul urlet din maternitate”: Agripina-Augusta, Iulia-Claudia şi, cu toate împotrivirile soţiei şi ale naşilor, Horaţia. Vicinius, crescut în acelaşi spirit latin şi-ar fi botezat şi el copiii cu nume ale înaintaşilor noştri, dar, deşi era însurat de 25 ani, nu reuşise să aibă urmaşi. În aceste condiţii, o striga pe soţia sa Agripina, deşi aceasta purta un demn nume românesc, Gheorghiţa, iar câinele îl striga Suetonius, după cel al autorului ce-i legănase copilăria cu poveştile celor doisprezece cezari.
– Să bem dar, prieteni şi să ne veselim! Să bem căci „in vino veritas”, adică „în vin zace adevărul”, asta în traducere pentru cei care au făcut clase cinci-opt la frecvenţă redusă, intonă avocatul deschizându-şi larg braţele, parcă ar fi dorit să-i îmbrăţişeze pe toţi cei prezenţi.
Fagotul, care învăţase după casetofon două melodii în limba italiană, se aşeză lângă avocat şi începu să-i cânte la ureche. Acesta scoase la întâmplare o bancnotă din buzunar, o dădu cântăreţului, făcându-i semn plictisit să tacă: „Fagotule, e păcat de o limbă aşa frumoasă să o poceşti tu! Hai, lasă-ne!”.
Pasăre, cunoscut astfel pentru abilitatea lui de a intra în locuinţe pe fereastră, se îndreptă spre Hanibal care rânjea cu gura până la urechi. „Hanibale, îi şopti amărât Pasăre, nu ştiu de ce eşti bă aşa de vesel, poate n-ai aflat, nevastă-ta ne înşală pe amândoi!”. Hanibal sparse de tejghea sticla de bere din care bea, hotărât să-i taie jugulara lui Pasăre. Avocatul Vicinius îl stăpâni cu greu, făcându-l să înţeleagă că a fost o glumă. Vicinius simţi că este un moment încordat, băieţii erau obosiţi sau poate lipseau femeile, aşa că încercă să facă atmosfera mai interesantă: „Băieţi, ce-aţi mai făcut, îmi dă careva un caz de apărat, hai, povestiţi-mi, care mai e viaţa voastră?”.
Fane Inspectorul lucrase doi ani în poliţie şi fusese dat afară fiind prins cum lua mită. După aceea îşi făcuse o firmă „Inspectorul. Investigaţii. Recuperări obiecte pierdute.”, pentru care plătea impozit, TVA şi tot ce mai trebuie. Afacerea era simplă, băieţii furau noaptea şi Fane făcea bani curaţi, din recompensele încasate de la păgubiţi. Acum câteva zile însă se prezintă la el un moşuleţ. Afară îl aştepta o maşină elegantă, cu şofer. „Domnul inspector, acum câteva zile mi-a dispărut din casă un radio marca X. Lucrul în sine nu e aşa de preţios, e însă singura amintire care mi-a rămas de la părinţii mei, sunt în stare să dau o mie de dolari să-l recuperez! Vă rog, ajutaţi-mă, sunteţi singura mea speranţă!”. Fane şi-a chemat băieţii la raport, nici unul nu furase radioul. Fane se gândeşte că nu e lucru curat şi se duce imediat la un anticariat. Radioul cu pricina într-adevăr avea doar o valoare sentimentală, preţul de piaţă fiind sub o sută de dolari, din păcate nu se găsea nici unul de vânzare. Fane ia toate anticariate la rând, radioul nu era de găsit! „Lasă, bă, Fane, că te-ai mai cultivat şi tu cu ocazia asta!”, glumeşte unul, dar Fane nu gustă gluma şi precizează că a cumpărat cu ocazia acestor drumuri un candelabru renascentist şi nişte cărţi, „cam un raft de bibliotecă, că era la preţ redus, fiindcă era cam uzate. Da’ să ştiţi că mie-mi convine, vine cineva pe la mine, le vede aşa dă muncite şi zice că le-am citit eu…”.
Ce-i trece prin cap lui Fane: dă un anunţ la „mica publicitate”: „Cumpăr aparat de radio marca X, pentru piese de schimb, poate fi şi defect. Preţ negociabil, funcţie de starea de funcţionare.”. După câteva ore de la apariţia anunţului primeşte un telefon. Se duce, vede aparatul, sună solicitantul, totul corespunde perfect. Dă să se tocmească la preţ, proprietarul nu vrea să lase sub 950 de dolari. „Cu profit 50 de dolari nu-mi plătesc nici impozitul şi benzina pe care am folosit-o să mă plimb prin anticariate!”, gândeşte Fane şi decide să trimită băieţii să rezolve problema. Băieţii organizează filaj şi observă că există o zi în care proprietarul şi soţia pleacă regulat trei ore să joace bridge la un club. Timp suficent de operat! Deschid uşa, intră în casă şi se îndreaptă spre dormitorul în care Fane le-a zis că e radioul. Brusc se aud zgomote! Băieţilor li se pregătise un flagrant, dar copoii rămăseseră blocaţi în debaraua în care se ascunseseră!
– Alexandru, care-i cel mai ager dintre toţi şi cred că într-o zi îmi va lua locul, le face semn la băieţi şi blochează uşa debaralei cu un dulap masiv, de stejar! povestea Fane, abia abţinându-se să nu cadă pe jos de râs. Casa în care încercaseră se ne facă flagrantul era a unuia dintre poliţişti. Băieţii au scotocit în voie, au găsit ceva valută, nişte cecuri la purtător, bijuterii şi, bineînţeles, radioul. Am băgat radioul într-un magazin de-al unui prieten, care poate jura că îl avea în podul casei de douăzeci de ani, apoi l-am cumpărat frumos, cu factură, cu chitanţă. M-am dus la solicitant acasă, „Uite, nene, ţi-am adus radioul!”, s-a scuzat că nu are banii atunci, să-l aştept câteva zile. L-am scuzat, da’ la plecare nu ştiu cum m-am împiedicat, că mi-a sărit radioul din mână, i-a spart un geam şi s-a făcut ţăndări pe ciment! Uite, nene Vicinius, cum era să-ţi faci rost de un caz!
– Asta nu-i nimic! sări Haralambie Şchiopul, supărat parcă de povestea lui Fane şi că s-ar fi putut crede că alcineva a trecut prin pericol mai mare ca al lui. Fur un televizor din magazin, în miezul zilei, când erau toţi în pauză de prânz. Când să ies din magazin, ceasul rău, pisica neagră, mă lovesc de un poliţist!
– Încotro, domnule? mă întreabă şi mă ia cu răcoare pe şira spinării.
– Domne, d-aia vă plătim din bani publici? Să ne puneţi întrebări idioate? Mă duc la un client, că mama, Dumnezeu s-o ierte, nu mai are nevoie de televizor!, îmi vine o inspiraţie de moment. Omul mă vede că şchiopăt, „Să vă ajut…”, îngaimă el încurcat şi îmi ia televizorul din braţe şi se îndreaptă cu el spre maşina cu însemnele firmei, parcată pe trotuar, în faţa magazinului. Dumnezeu mă ajută, găsesc rapid o cheie potrivită şi deschid maşina! Poliţistul îmi pune televizorul în spate şi-mi urează: „Drum bun! Mă iertaţi, toată ziua pe stradă, aglomeraţie, şoferi grăbiţi, nu-i uşor nici pentru noi!”.
– Bă, să nu-mi zici că a oprit traficul pentru tine că-ţi dau cu sticla în cap!, sări Jhony, care nu a avut acelaşi noroc în astfel de întâlniri şi a făcut ani grei de puşcărie.
Haralambie tace, bea jumătate din bere şi îngaimă „Crede cine vrea…”.
Tase s-a plictisit, îi e somn, a băut trei cafele, dar nu-l ajută. Pune capul pe masă şi încercă să doarmă. În vis însă îi apare străbunul său pierzând la zaruri pe Krama, cămila cea mândră. Se trezeşte ţipând: „Nu, eu nu sunt un învins, nu, eu voi sparge ghinionul neamului meu!”.
Băieţii îl privesc ciudat, „Te-ai îmbătat, Tăsică! Bea ceva, doar şti, cui pe cui se scoate!”.
Da, o să bea până va reuşi să doarmă fără vise, pentru asta paharul e prea mic, sticla e prea puţin, va bea direct din butoi!
În baia de vin Tase simte că se botează din nou, trebuie doar să mai stea puţin cu capul sub izvoraşul de vin ce curge din butoi, da, i s-a făcut greaţă de corpul său, prea banal compus din două mâini şi două picioare, albina ce i s-a aşezat pe nas are aripi, „Doamne, eu de ce n-am aripi să pot să zbor, nu mai am nici maşină, nu e cam banal să merg pe jos? Iată-l pe Vasile Topor, e cel mai prost om pe care-l cunosc. Şi el merge tot pe jos… Eu şi Vasile Topor suntem egali în ochii tăi, Doamne? Eu şi albina asta suntem tot una? Vino, Vasile Topor, dă-mi două şuturi în c…r! Dumnezeu mi-a zis că suntem egali, te-am umilit de prea multe ori! Dă-mi două şuturi să fim egali şi apoi vino să bem din vinul mântuirii! Cântă-ne Fagotule, cântaţi cu toţi, azi vreau să aud prohodul!”.
Deşi avea un repertoriu destul de bogat, Fagotul nu ştia să cânte prohodul, aşa că începu să fredoneze melodia: „Fetiţe dulci, ca-n Bucureşti/Niciunde-n lume nu găseşti!”.
– Mergem la Bucureşti, în capitală sunt cele mai frumoase distracţii!, ţipă Tase, trezit parcă la auzul unui cuvânt magic. Duceţi-vă şi faceţi rost de maşină, băieţi!, apoi se băgă alături de Vasile Topor sub izvorul, din ce în ce mai anemic, de vin.
Îmbătat de vin şi de melancolia care plutea ca o aripă de înger în ochii lui Tase, Fagotul se aşeză discret sub firicelul de vin şi începu să îi recite la ureche stăpânului acelei seri:
„Dintr-un prost obicei
nu reuşesc să-mi aduc aminte
decât lucrurile frumoase.
Am o prietenă în fiecare cartier al oraşului.
După despărţire,
îmi aduc aminte cu nostalgie de
blocul în care stă
şi mă duc în inima nopţii,
când doar felinarele sunt treze
şi îi spun blocului care m-a ţinut
de atâtea ori în pântecul său de beton
că mi-au crescut
flori de cireş între degete
de când nu l-am mai atins
şi miros tot a cireşe amare
tocmai bune de cules
de domnişoare tomnatice,
doritoare să facă dulceaţă…
Toate i le spun blocului
care mi-a găzduit o iubire,
ca şi cum aş fi atât de naiv
încât să cred că dimineaţa
când fosta mea iubită va pleca la serviciu,
blocul indiscret îi va povesti totul…”
Tase făcu semn poruncitor cu mâna să continue recitatul.  Maestrul Fagotul nu îşi mai aducea aminte însă nici o poezie de asemenea factură, aşa că începu, imitând vocea Bardului, să recite o poezie ce-o auzise pe vremuri, pe stadion, la spectacolele Cenaclului: „Eu n-am să mă fac bine niciodată/Mereu voi suferii de-o boala grea,/Simţindu-mi conştiinţa vinovată/Că nu e gata totu-n ţara mea!”.
Seara de poezie fu spartă vremelnic în cioburi de un claxonat puternic! Băieţii furaseră un camion plin cu cartofi dar gata de drum. Se îngrămădiră, care cum putură, şi plecară cu claxonat puternic la drum.
– Băieţi, astăzi vom face poate singura noastră faptă bună din viaţa asta păcătoasă!, intonă Tase şi făcu semn şoferului să se îndrepte spre cartierul „Afumaţi”, cel mai sărac cartier al oraşului, cu nişte blocuri pipernicite, construite parcă de nişte copii şi lăsate neterminate fiindcă plecaseră să-şi scrie temele şi case de chirpici, din care ieşea mai tot timpul fumul acela gros şi usturător de baligă arsă, amestecată cu vreascuri, de unde se trăgea şi numele cartierului…
Intrând în cartier, se urcă pe capota camionului şi începu să strige: „Oameni buni, ieşiţi cu saci, cu sacoşe, cu ce aveţi de cărat prin casă! Azi a venit Robin Hood, cu voinicii săi, să vă facă bine! Da, oameni buni, luaţi cât puteţi, e destul pentru toţi! Dacă vă întreabă poliţia sau altcineva, să spuneţi că a venit vărul lui Iancu Jianu, din Anglia, Robin Hood!”.
Neîncrezători, oamenii se apropiară de camion. Băieţii începură să le toarne cartofi în saci, în găleţi, în sacoşe şi, câtorva bătrâne care în grabă uitaseră să-şi ia ceva de cărat, în poalele îndoite ale fusetei…
O dată fapta bună făcută, îşi continuară drumul spre capitală, ce-i drept, stând mult mai lejer în remorca autocamionului…
– Bine, copii, fiindcă aţi fost cuminţi aveţi parte de un meniu complet la Mac Donald’s!, hotărâ Tase.
Şi ceata aceea de spărgători, violatori, bătăuşi, pe deasupra beţi criţă, îşi trăi câteva clipe furate ale copilăriei, râzând cu gura până la urechi de jongleriile clovnului, alunecând, spre disperarea angajaţilor pe toboganul amenajat pentru copii, stropindu-se cu paiele pline de suc, aruncând cartofi prăjiţi unul într-altul… Aveau o misiune de îndeplinit, să găsească acele fetiţe dulci de Bucureşti şi să se distreze cum n-o mai făcuse nimeni, aşa că Tase sună adunarea apăsând nasul clovnului şi plecară să se avânte în necunoscut. Pe străzile aglomerate ale Bucureştiului realizară că le trebuie un alt mijloc de transport. Găsiră o străduţă dosită unde dezmembrară camionul şi vândură tot ce putură la fiare vechi, apoi, fiincă se apropia seara, căutară „un local mic, ferit, cu lăutari buni şi cu fete frumoase şi amabile…”, pe care Vasile Topor îl ştia de când făcuse armata la Bucureşti. Îl găsiră după două ore de mers, timp în care Vasile fu trimis de mai multe ori la origini şi primi câteva perechi zdravene de palme, „să te trezeşti, beţivule, şi să ne duci odată acolo!”. La intrarea în local, ca orice comandant vigilent, Tase făcu apelul, erau douăzeci. Lipsea Fagotul, care, parcă pentru a le spori îngrijorarea, nu răspundea nici la telefonul mobil. Gore Metaxa, care avea şi el diplomă de licenţă de la Facultatea de Litere, dar nu mai pusese mâna decât pe cărţile de joc de la terminarea facultăţii, îşi dădu cu părerea că Fagotul a fost călcat de tramvai, se mai întâmplase cu un poet aproape la fel de mare. Fagotul le spulberă însă temerile, apărând fluierând, după colţ. „Fie omul cât de mare,/tot se duce la culcare./ De bei bere, vin şi rom,/faci pipi, ca orice om!”, le răspunse el cu o poezie celor curioşi să afle unde a fost. Poezia îi smulse un zâmbet admirativ lui Gore Metaxa: „Ce v-am zis, poet mare, domne’! Asta face poezie din orice! E un mare noroc că suntem contemporani! Să mergem să bem în cinstea lui!”. „Şi-n cinstea lui Tase!”, adăugă Fagotul de frică să nu fie trecut la nota de plată… 
Localul era chiar aşa cum îl descrisese Vasile Topor, cu băutură ieftină, lăutari buni şi fete frumoase şi darnice. Chelnerii începură să alerge în stânga şi-n dreapta, băieţii se-ncinseră şi comandară lăutarilor melodii lente să poată invita fetele la dans. Atmosfera se încinse de-a dreptul când Fagotul preluă microfonul şi interpretă binecunoscutul şlagăr „Pentru tine, fato!”, compoziţie proprie: „Pe vremuri porumbeii erau simbol al păcii, iubita mea,/  de când eu m-am pierdut în ochii tăi albaştri/ei caută doar dragostea-ţi ascunsă printre aştri!/Da, da, daaaa, tu, doar tu, eşti iubirea mea!/Cât inima-mi va bate, pulsând va căuta/să fie mai aproape, de inimioara ta!/Da, da, daaaa, tu, doar tu, eşti iubirea mea! ”. Un mare poet, cu care Fagotul fusese contemporan, auzise melodia pe când servea cina într-un restaurant şi îi scrisese Fagotului admirativ, pe un serveţel: „Unui poet care ştie că stelele pot fi atinse cu mâna dacă găseşti un taburet, destul de mare, pe care să te urci!”. Fagotul înrămase şerveţelul şi-l pusese la loc de cinste, refuzând, după trecerea în nefiinţă a poetului, câteva oferte serioase de a-l vinde.
Încet-încet, băieţii începură să se retragă cu fetele în camerele dosite, iar banii începură să zboare din buzunarul lui Tase ca fluturii de noapte, înnebuniţi, în jurul lămpii: pentru băutură, lipiţi pe frunte la lăutari, pentru mâncarea comandată de la restaurantul chinezesc din apropiere, pentru pizza pe care un şofer de taxi drăguţ se oferise să o aducă de la un local aflat la numai douăzeci de kilometri depărtare, pentru felul drăguţ în care fetele îi tratau, în camere prietenii… Tase plătea fără să se uite, era beat criţă, îl durea capul şi ar fi vrut să doarmă puţin. De fiecare dată când închidea ochii vedea filmul acela cu strămoşul care se plimba falit prin deşert, se revedea pierzând din cauza nebuniei sale, deşi avusese o mână câştigătoare… „De ce, Doamne? De ce… Cu ce am greşit faţă de tine? Ce să fac să rup această verigă de eşecuri a neamului meu? Dă-mi un răspuns, Doamne!” urlă el căzând în genunchi, speriind-o pe domnişoara blondă care se aciuiase lângă el. Brusc, telefonul mobil începu să-i sune! Făcu semn la orchestră să tacă puţin…
– Alo, tu eşti, Doamne!
– Nu, nenorocitule, sunt eu, Getuţa! Unde-mi umbli? Suntem căsătoriţi de o zi şi deja ai dispărut? Ai zis că pleci să iei pâine şi nu ai venit de doişpe’ ore?!
– Getuţa, am avut o pană la maşină, ceva cu radiatorul, apoi îşi dădu seama că nu mai are maşină şi încercă s-o dreagă: hhîîîîîîî, hîîîîîî, aloo, aloo, iar am pierdut semnalul! şi zdrobi telefonul de ciment, continuând să bea impasibil.
Horia, Cloşca şi Crişan, un singur om, posesorul doar primului nume, dar care preluase din simpatia găştii pentru răscoală toate cele trei nume celebre, îi povestea unei brunete, rămasă doar într-un furou transparent, că anul trecut spărsese un magazin cu articole pentru femei, ca să-i facă un cadou prietenei, de opt martie. Cum nu se decidea ce lenjerii intime să-i ia, a stat toată noaptea şi a probat chiloţi de damă, sutiene, furouri încercând să îşi dea seama cu care i-ar plăcea mai mult s-o vadă îmbrăcată pe logodnica sa. „Norocul meu e că ne cam potriveam la mărimi…”, îi povestea Horia, Cloşca şi Crişan damei care, încântată, îi promise că va avea gratis o noapte minunată dacă repetă figura într-un magazin de bijuterii pe care-l ştie ea…
Pe Tase discuţia cu nevastă-sa îl cam indispusese. „Ete, domnule! Suntem căsătoriţi de o zi şi te pomeni că voia să ies în spatele blocului să bat covoarele!”, îi mărturisi blondei sale însoţitoare, care, în semn de înţelegere ,începu să-i fredoneze celebrul refren „Aşa suntem noi femeile,/Ne dorim doar dragoste!”. „Sau poate voia să-i fac masaj pe fund că a dat prea mult din el să aducă bani în casă!”, îşi continuă Tase cearta de la distanţă cu nevastă-sa, apoi, găsind soluţia să se răzbune, porunci, bătând din palme, de parcă ar fi fost un paşă în intimitatea haremului: „Să joace fetele!”.
Impulsionate de bancnotele pe care Tase le risipea cu generozitate, fetele începură să danseze din buric şi din celelalte părţi ale corpului cu care natura şi părinţii le înzestraseră cu generozitate…
Într-un târziu, Tase reuşi să-şi aducă aminte de poezioara după care se ghida când bea: „Vinul după bere/e o plăcere!/ Berea după vin/E un chin!”, dar, deşi băuse peste o găleată de vin, încurcă socoteala şi dădu peste cap o sticlă de bere. Privi dansatoarele zâmbind. În scurt timp zâmbetul i se şterse de pe buze, dansatoarele începuseră să se transforme în cărţi de joc: aşi, valeţi, decari, un nouă… „M-am îmbătat foarte rău sau am înnebunit!”, gândi şi le făcu semn tuturor să continue să se distreze, el va ieşi să ia nişte aer curat. Se plimbă pe străzi fără alt scop decât să respire aer curat. După ce respiră cam un metru cub de aer curat se lovi de un copil jigărit, îmbrăcat cu un palton lung, ce-i ţinea loc şi de haină şi de pantaloni. „Nenea, îmi daţi şi mie două mii să-mi iau un covrig?! N-am mai mâncat nimic de două zile! Aveţi milă de un orfan, fără mamă, fără tată..”. Se căută în haină după bani, într-un buzunar, mai găsi, răzleaţă, o hârtie de o sută de dolari. Îl mângâie pe puşti, „da, puiule, îţi dă nenea, şi eu sunt orfan, te înţeleg prea bine! Viaţa e grea, dar trebuie să ne luptăm cu toate capriciile ei!”,  îl luă de mână şi plecară împreună să caute o casă de schimb valutar. Schimbă banii şi îi întinse puştiului care-i luă uimit, „Sărut mâna, nene, să vă dea Dumnezeu sănatate, la toată familia!”, apoi fugi, cu frică în suflet ca omul să nu se răzgândească.
„Am rămas falit!”, constată Tase după ce se scotoci, la lumina unui felinar, prin toate buzunarele. Beţia începea să se ridice uşor-uşor, lăsând loc unei dureri îngrozitoare de cap. „Trebuie să-mi iau un calmant, dar nu mai am nici un ban! Doamne, ce nenorocit sunt!”. Se târî pe străzi, aerul rece nu mai avea nici un efect benefic… De peste drum îi zâmbea ademenitor o casă de amanet. „Îmi voi amaneta, până mâine, lanţul!”, se luptă el cu un gând care-i spunea să nu îndrăznească să facă aşa ceva, lanţul era singura amintire de la părinţii lui… Durerea de cap nu-i dădea pace, era prea puternică, începuse să-i anihileze orice gând, aşa că se îndreptă spre casa de amanet. Lumina puternică îi făcu şi mai rău, aşa că duse grăbit mâna spre gât, să-şi scoată lanţul. În vitrina cu bijuterii din faţa sa văzu, ca într-o oglindă, o sclipire cochetă pe unul din degete: verigheta. Da, cum putuse să uite? Va păstra lanţul, „Mâine iau verigheta înapoi şi nu află nimic Getuţa!”, apucă banii fără să-i numere şi plecă să caute o farmacie.
Pe banca din micul parc unde se oprise unghiul de vedere îi era blocat de un pâlc de copaci, se simţi frustrat, aşa că începu să gândească negativist. Cheltuise toţi banii, acasă îl aşteptau Gogu şi Getuţa cărora trebuia să le dea socoteală… „Mai rău de atât nu se poate!”, exclamă, dar imediat deveni optimist văzând în raza sa de vedere limitată un cerşetor: „Ba se poate!”. Se mută pe o altă bancă de unde putea admira liniştit întreaga privelişte ca să poată gândi mai bine. Calculă: „În cele două localuri în care am fost, mi-au umflat consumaţia, pe Gigi-un-ochi l-am simţit că-mi fură bani din buzunar, dar l-am iertat, băieţii au consumat peste orice limită a bunului simţ, toţi, toţi, fără nici o deosebire, erau nişte borfaşi!”. Putea el însă să-i judece? Fugise cu banii Getuţei, o înşelase chiar din prima zi de căsătorie cu o femeie pe care nici nu şi-o putea aduce aminte, amanetase verigheta… Nu, nu putea să judece pe nimeni şi el era un borfaş, cel mai mare borfaş! Constatarea îl linişti, îşi aprinse o ţigară şi urmări distrat cerculeţele de fum, urcând în neant. „Îi sunt dator Getei, cel puţin cu o explicaţie!”, îşi spuse şi se căută prin buzunare după o foaie de hârtie. Găsi contractul cu Gogu cămătarul. „E bun, e scris doar pe-o parte”, şi împrumutând un pix de la un tânăr cu ghiozdanul în spate, care ieşise să se plimbe cu prietena după ore, începu să se gândească. „Getuţa,”, începu să scrie, simţind cum îl inundă inspiraţia, „apelez la această metodă fiincă telefonul mobil mi s-a stricat.”. Îşi aduse aminte că Getuţa lăcrima tot timpul la telenovele, aşa că îşi propuse să fie romantic, să-i facă o bucurie. „Părinţii tăi au fost nişte hoţi, au furat soarele să ţi-l pună în păr şi cerul să-ţi facă ochii!”, îşi reaminti o frază prin care impresiona fetele în liceu. „Getuţo, soarta ne-a fost potrivnică, dar tu o să-mi colorezi întotdeauna visele!”, inseră el un vers al Fagotului. „Într-o zi, o să oboseşti, o să oboseşti, o ştiu, de cât de mult o să-mi umbli prin minte!”, încheie cu o frază cine ştie de pe unde culeasă şi semnă, „Cu dragoste veşnică, al tău, Tăsică!”. Puse un pic de salivă printre rânduri, să dea impresia că plângea în timp ce scrie, mai îndreptă o literă ce nu i se părea clară, apoi îi dădu puştiului pixul, trei sute de mii şi adresa sa, „să pui tu mâine scrisoarea asta la poştă…”.
Din romanul cu acelaşi nume, în pregătire