Îl priveam cu îngăduinţă, întrebându-mă a cui e vina.
„Apă, aer, chintesenţă” – rostea el întruna, ţinând mâinile ridicate, degetele răsfirate, îndoite şi înţepenite ca într-o criză de epilepsie. Fularul înnodat la spate, deşi nu-i era necesar întrucât temperatura nu pretindea aceasta, şi-l ridicase învelindu-şi gura şi nasul. Fesul şi-l trăsese acoperindu-şi cu el aproape toată fruntea. Pe sub sprâncenele încruntate, printre genele apropiate, mă privea ameninţător şi cu ură, fiindcă eu, o necunoscută, tocmai m-am aşezat pe locul păstrat de el pentru mama lui.
Îl văzusem pe puşti în staţie. Probabil eram vecini de cartier. Am urcat împreună în autobuzul 336, numai că eu am urcat pe uşa de la mijloc, iar el împreună cu mama lui au urcat prin faţă. Imediat ce a urcat, s-a desprins de mâna mamei şi a alergat către cele două locuri libere. S-a aşezat pe cel de la geam, iar pe celălalt l-a ocupat punând mâna.
– Vino repede!, a strigat către mama lui, pe un ton de care nu l-ai fi crezut în stare.
– Nu, lasă să stea doamna, fiindcă e mai în vârstă!, a răspuns aceasta.
– Ba nu, vino tu, n-o vreau pe ea!
– Stai cuminte, Armando!, a spus mama fără să-l privească, pe un ton lipsit de nuanţă care semăna mai degrabă a nepăsare totală. Luaţi loc, doamnă!, mi s-a adresat apoi, folosind acelaşi ton fără pic de culoare.
După câteva momente de târguială, am luat loc alături de puştiul răzvrătit a cărui vârstă nu depăşea patru-cinci ani.
– Vino tu, n-o vreau pe ea!, striga el gesticulând.
Încă un „Stai cuminte, Armando!” s-a auzit abia rostit de mama lui, care parcă nu era mama lui, care avea, probabil, alte griji ce necesitau toată atenţia. Declarându-mi război imediat, Armando a trecut la acţiune. Mai întâi a făcut ochii mari şi m-a fixat ucigător cu privirea. Avea nişte ochi negri ca mura răscoaptă şi gene lungi arcuite. O frumuseţe!
Am intrat în joc numaidecât, fixându-l cu privirea senină din ochii mei de culoarea castanei când sărută pământul după ce a evadat din coaja ţepoasă. Eram curioasă să aflu cât timp rezistă până să-şi plece privirea în faţa mea. A cedat până la urmă, după care a trecut la o altă tactică. Şi-a ridicat fularul învelindu-şi gura şi nasul, şi-a tras fesul acoperindu-şi aproape toată fruntea şi, printre ochii întredeschişi m-a privit ucigător! Am întors capul şi m-am prefăcut indiferentă, urmărindu-l pe ascuns.
„Apă, aer, chintesenţă!”, a spus răstit, îndreptând mâinile cu degetele răsfirate, îndoite şi înţepenite, către cele două femei în vârstă care stăteau pe locurile de vizavi şi care priviseră cu îngrijorare de bunică atunci când observă intervenţia unei nereguli în sănătatea nepoţelului.
Văzând că are cu cine să se lupte şi că procedeul lui are efect, şi-a apropiat mâinile de feţele lor, devenind agresiv. Fără să spună un cuvânt, femeile s-au retras cât au putut spre spătarele scaunelor, privindu-se una pe alta cu subînţeles, iar pe copil cu compătimire.
– Fii cuminte, Armando!, a spus mamă-sa, întorcând capul şi privindu-l cu ochi străini, preocupaţi de altceva de ea ştiut.
Când i-am întâlnit privirea, am întrebat-o încet şi scurt:
– Se uită mult la desene animate, nu?
Ea a răspuns afirmativ, din privire.
Armando continua să terorizeze pe cele două femei care nu mai ştiau cum să se apere, dar şi să dea dovadă că sunt nişte persoane bine crescute. Satisfăcut ca învingător şi plictisit de atâta luptă cu aceleaşi personae, s-a îndreptat spre mine gesticulând şi rostind continuu: apă, aer, chintesenţă”.
Un timp m-am prefăcut că nu-l văd, după care mi s-a făcut milă de el. Am întors capul şi i-am spus cu nepăsare:
– Află că deloc nu mi-e frică de tine! Şi dacă vrei să ştii, nici nu-mi place jocul acesta! N-ai decât să te joci singur, dacă asta ai chef! Mie îmi place alt joc: de exemplu mi-ar plăcea ca tu să te transformi într-o persoană care salvează oamenii. Mi-ar plăcea să te transformi în Făt-Frumos, iar eu când mă voi afla în pericol să fiu salvată de tine. Vrei?
Armando a făcut ochii mari, însă nu m-a mai privit ucigător, ci, aşa cum am intuit, doritor să afle cine e Făt-Frumos.
– Nu ştii cine e Făt-Frumos?
– Nu.
– Nici despre Ileana Cosânzeana nu ştii?
– Nu.
– Vrei să-ţi povestesc?
– Da.
– „A fost odată ca niciodată…” – am început a povesti cu vocea mea duioasă care trădează cât de mult îndrăgesc copiii.
Armando mă privea atent, cu ochişorii lui mari şi negri ca mura răscoaptă. Apoi şi-a lipit căpuşorul de mine şi a stat cuminte. Când a aflat că trebuie să cobor s-a întristat. Şi mie mi-a părut rău, mai ales că nu terminasem de povestit. I-am promis însă, că voi continua data viitoare, când sigur ne vom reîntâlni în autobuzul 336.