Printre multe alte lucruri, românul e cunoscut ca fiind un mare iubitor de ieşiri „la iarbă verde”. Fenomenul ieşitului „la iarbă verde” e atît de specific românesc încât un sociolog ar găsi oricând material de studiu pentru o lucrare de doctorat magna cum laudae.
 
În fiecare zi de odihnă, din toate oraşele României, începând cu ora şase dimineaţa, inexorabil ca deriva continentelor, inevitabil ca extincţia speciilor, implacabil ca expansiunea universului, un şir nesfârşit de vehicule se scurge în afară prin toate ieşirile, precum zerul prin toate găurile strecurătorii, şi colonizează efemer marginea fiecărui drum pe care se poate intra cu maşina şi care trece printr-un codru, printr-o pădure, printr-o pădurice, printr-un crâng, printr-o poiană ori pe lângă o baltă.

 
Prin locurile menţionate se revarsă apoi o armată de români veseli, la fel de specializaţi precum furnicile din muşuroi. În vreme ce domni în chiloţi, şosete supraelastice şi pantofi împletiţi prind să bată mingea cu membrii cei mai tineri ai familiilor, gospodine coafate scot din portbagaje mai întâi grătarele. (Acestea sunt de foarte multe tipuri, de la cele improvizate din grătarele frigiderelor vechi, trecând prin cele manufacturate din fier-beton de şase şi discurile de tractor adaptate sfârâitului slăninii autohtone şi cartofilor de import, până la dispozitive sofisticate semănând cu instrumentele medievale de tortură). Toţi membrii familiilor care nu bat mingea sînt implicaţi apoi, după un ritual ancestral, în pornirea şi întreţinerea focului, prepararea diverselor sortimente de carne, tăiatul cepei, curăţatul usturoiului, aranjatul mesei câmpeneşti, desfăcutul PET-urilor cu bere, suc şi apă, făcutul pozelor de piedică în calea uitării ş.a.m.d.