E  amuzant şi înduioşător să constaţi cât de tare îşi doresc oamenii să fie unici. Prin ceva. Prin orice. O dovadă cât de măruntă a irepetabilităţii. O dramă inedită. O boală rară. O întâmplare „de roman” rememorată până la tocirea completă. O dragoste nemaivăzută. O apariţie în Guiness Book. Orice. Numai să certifice o amprentă. Mândria de-a avea trei sâni, o tumoră imensă, un cancer atipic ori de-a fi cea mai bătrână mamă din lume.
 
O vânzoleală absolut inutilă. Nu e nimic irepetabil şi nimic inedit. Dramele noastre sunt invariabil înseriate. Orice imperiu ai cuceri, el se va risipi ori va fi cucerit de alţii. Se spune că amprentele digitale sunt unice. Fals. Statistic vorbind, în orice moment pot găsi, undeva în lume, pe cineva având amprente identice cu ale mele. Ar fi o întâlnire interesantă…
 
Aşadar, am încetat demult să-mi bat capul cu a fi unic. M-am obişnuit să constat că, definindu-mă în datele mele esenţiale şi în aşa-zisele mele particularităţi, fac parte dintr-o serie cu un număr nederminat de membri.
 
M-am adaptat la soarta mea de om obişnuit. Dacă cineva va fi vreodată interesat, va constata că, în perioada în care scriam aceste rânduri, pe care le-au mai scris şi alţii, eram un funcţionar model. Fără nici o abatere. Fără nici o absenţă nemotivată. Încercând permanent să-mi îndeplinesc cu bună-credinţă şi în limitele maxime ale competenţelor mele obligaţiile profesionale. Un soţ normal, un tată normal, un cetăţean.