Întâmplări cu Ada în aprilie
(fragment)

Începutul
Începuse o ploaie măruntă şi deasă care dizolvase marginile colţuroase ale clădirilor într-o pâclă greoaie, astfel că lumea era acum o pastă vâscoasă în care rând pe rând se integrau trecătorii, sub umbrelele lor colorate. Ada îşi strânse trenciul la gât, cu senzaţia că frigul i se înfigea acolo, în petecul de piele vulnerabilă, ca o gheară cumplită care o împiedica să respire. Pentru că troleibuzul nu mai venea, începu ca de obicei să-i cerceteze pe cei din jur, de undeva din colţul minţii, pe jumătate cu gândul la cana de ceai care o aştepta acasă. Adulmecă izul de mentă de şi lămâie, savurând dinainte senzaţia lichidului fierbinte care avea să-i alunece de-a lungul esofagului, dezmorţind şi ultimele vase de sânge încremenite în ţesuturile ei. Apoi, cu mecanismul complex de sub piele repus în mişcare, va privi pe fereastră, peste câmpul de la marginea cartierului Drumul Taberei unde se află blocul E13 (E-urile, blocurile care mărginesc Capitala şi de care fug toţi taxiemtriştii ca de dracu), dincolo, peste câmp şi întinderea de case oribile, cu ziduri spoite ţipător, la penitenciarul Rahova, cum se vede în zare şi mai ales cum îl văzuse cândva, printr-un binoclu militar, furnicar cenuşiu, întortocheat, populat de sute de siluete filiforme, mărunte ca nişte furnici. Îi revenise atunci în minte rondul puşcăriaşilor, dăduse un search pe net şi contemplase îndelung când o imagine când alta, minunându-se de complexitatea vieţii, de asemănarea imaginilor care n-aveau nimic în comun aparent, de aerul ăla trist, apăsător, ca un abur moale şi dulceag care te pătrunde până-n suflet înainte să bagi de seamă şi iată-te prizonier al celor mai sfâşietoare nostalgii.
Ada se întrebase de multe ori cu cine seamănă din familie: un tată semiabsent şi beat trei sferturi dintr-o existenţă ale cărei sensuri nu-l bântuiau prea tare şi mama, un copil mare şi gras mereu mirosind a farmacie, cu modul ei de a rosti cuvintele rotund, ca pe nişte baloane de chewing gum, pe care le elibera apoi prin lume şi care rămâneau aşa, cum le văzuse întâia oară copilul Ada, la patru ani, mici sfere rozalii suspendate între cer şi pământ, între rai şi iad, între cele înţelese şi cele de neînţeles.
Copilăria tristă făcuse din Ada un copil deschis şi impresionabil, cu o sensibilitate greu de intuit sub aparenţa de copil-adult hiperinteligent şi descurcăreţ. Cu dese căderi de calciu, care atârnau ca un blestem de viaţa ei, şi exact aşa le şi vedea Ada, erau tot nişte sfere mari şi cenuşii, un fel de nori circulari care îşi anunţau prezenţa cu câteva zile înainte, Ada se lupta cu sentimentele de vulnerabilitate pe care prăbuşirile neaşteptate i le strecuraseră în suflet. Ca să-şi ucidă teama, ucisese mare parte din sufletul ei sau cel puţin aşa crezuse. Citea, vorbea câteva limbi străine, se înscrisese la două facultăţi, repara biciclete, spărgea conturi de mail, cânta la vioară şi patina. Ada îşi strânse părul într-un elastic şi primi botezul stropilor mici pe obraji  în colţul ochilor şi pe vârful limbii, ăsta era un mic secret al ei mai vechi, aduna stropii de ploaie şi fulgii de zăpadă pe vârful limbii şi, da, putea să jure că atunci aveau un alt gust, numai de către ea perceptibil – miroseau a ceva, a ceva ce numai uneori, în momentele de mare emoţie, putea simţi, când ficatul parcă i se dilata şi îşi desfăcea nişte mici pori care pătrundeau dincolo de mirosul lucrurilor şi al oamenilor. Şi atunci începeau să i se dezvăluie tainele – oamenii erau nişte obiecte nedeterminate, care puteau fi orice. Ada crescuse fără întrebări sau intuiţii doar câteva luni. Apoi, când puse picioarele pe pământ şi îi simţi consistenţa, avu o primă certitudine. Cine ştie cum şi-o formulase, dar era clară: „vreau să trăiesc”.  Apoi, pe la şase ani, descoperise într-un fund de dulap două comori: o cutie de tinichea care mirosea a bomboane, dar era plină de hârtii, şi un baston elegant, cu măciulia de argint, monogramat. Asta a fost prima întâlnire a Adei cu Trecutul. Trecutul mai însemna şi nişte poze vechi, şterse, din care o priveau nişte făpturi caraghioase, încremenite sub tăcerea timpului. Aveau un aer tragic oamenii ăia, cum tăceau şi se uitau trist undeva deasupra camerei, într-un punct din neant unde cine ştie ce destine se încrucişaseră fulgerător, în miezul altei galaxii. Stătea aşa ore întregi, în dulap, cu uşa aproape închisă, care lăsa un firicel de lumină aurie să şerpuiască în sus, pe piciorul Adei, până la fotografia din mâinile ei. Ada se scutura ca de o gâză şi mângâia măciulia călduţă a bastonului. Într-o zi a şi aflat, de la o mătuşă oarbă care murise într-un târziu fecioară şi care la fiecare vizită îi pipăia pieptul să vadă cât a mai crescut, că cei din poze erau străbunicii ei, proprietari de moşie undeva în sudul ţării, nu departe de Bucureşti. Trăise un moment de dezamăgire, acum că siluetele străvezii căpătaseră nume, adică o determinare destul de clară, care nu mai admitea recurs, şi se gândise să le mâzgălească pe deasupra, cu creionul, o altă identitate. Apoi ceva o oprise. O înduioşau cu deosebire cei patru copii, uşor exoftalmici, bruneţi, un băiat într-o uniformă de şcoală militară şi trei fetiţe în rochii de catifea – erau aici câteva amănunte care o nelinişteau: de ce fundele din părul lor aveau marginile zdrenţuite şi de ce doar una dintre fete se uita în obiectiv şi mai ales de ce erau cu toţii atât de trişti. Taina n-o dezlegase niciodată iar acum, în seara ploioasă, pogorâse din nou ca o aripă neagră deasupra lumii şi-i făcuse sufletul să se strângă în el. În lumina intermitentă a farurilor jucau siluete din alte lumi iar Ada se gândi dacă nu era mai bine să găsească un taxi. Cum mersul lumii îi era indiferent azi, nu băgase de seamă blocajele interminabile datorate ploii, nici zăpăceala oamenilor cu priviri absente şi goale de gânduri. Călcă adânc într-o băltoacă şi apa rece, mocirloasă, i se urcă de-a lungul pulpei, prin şosete, până la coapsă. Se simţi dintr-odată absorbită în mâlul ăla, sufocată, şi îi veni să strige după ajutor. Era ca atunci când se pierduse de părinţi undeva într-un bâlci la malul mării şi cunoscuse sentimentul singurătăţii, numai că atunci nu-i fusese frică, ci, dimpotrivă, o altă faţă a libertăţii îi devenise limpede, şi o găsiseră mâncând o vată de zahăr mare şi roz pe marginea falezei. Zguduită de umeri cu putere, nu făcuse decât să dea drumul aburului roz şi dulce care se înălţase deasupra pământului şi se topise undeva la orizont, deasupra mării. Ada ştiuse atunci că poate să facă minuni, că minunile nu erau deloc nişte fenomene rare şi stranii, ci mici dorinţe personale care puteau prinde viaţă, chiar dacă nu întotdeauna aşa cum te-ai fi aşteptat. Ea îşi dorise să se transforme într-o pasăre mică şi uşoară şi să se înalţe spre cerul în amurg, tot mai sus, într-o clipă care ar fi oprit viaţa, timpul, lumile rotitoare în loc. Ada se opri în faţa unei vitrine cu cărţi, slab luminate. Toate noile apariţii erau aşezate frumos, în stative, cât mai în faţă. Ada se minună cât de tare seamănă cărţile cu oamenii, cum au şi ele momentele lor de glorie, apoi devin parte din fundal. Cărţile erau pasiunea ei secretă, le citea în format electronic pentru că era mai ieftin şi putea pirata orice de pe net. Descoperise devreme că poate citi, fără s-o înveţe nimeni, căci logica semnelor mărunte şi negre nu era alta decât a celorlalte lucruri din univers. Toate se aranjau în scheme perfect inteligibile, care i se revelaseră dintotdeauna fără ca ea să facă vreun efort, cu limpezimea lucrurilor celor mai simple. Deprinsese vorbitul devreme, se întreba doar din leagănul ei de prunc de ce oamenii vorbeau toate zădărniciile şi de unde atâta tristeţe în femeia uriaşă care mirosea  a farmacie şi o legăna uneori în neştire, până ce lumea se reîntorcea la balansul ei cel vechi, dinainte de a se naşte şi Ada şi străbunicii ei cei trişti şi chiar bastonul cu măciulie de argint.

Moartea
Aerul avea azi o consistenţă opalină, plouase toată noaptea şi acum un soare crud se filtra verzui printre crengile copacilor abia înfrunziţi. Ada avea iar impresia de lume captivă într-un bol de sticlă, ca atunci când era mică şi credea că lumea se află de fapt undeva în miezul pământului care e fierbinte şi de care o protejează o peliculă de cristal. Îşi imagina că dintr-odată ar vrea să iasă de partea cealaltă şi o vagă senzaţie de claustrofobie o cuprinse. Lumina asta necruţătoare de început de primăvară avea asupra ei mereu acelaşi efect – îi clarifica gândurile, o obliga să coboare în ea şi îşi reamintea tot felul de lucruri pe care le crezuse uitate. De pildă azi, privind asfaltul umed poleit cu aur şi verdele de smarald topit şi tremurat al copacilor, îi reveni în urechi un susur ca de apă de munte, îl uită repede, prinsă de mărunţişurile care îi defineau fiecare dimineaţă. Dar peste zi când iar o izbise soarele nefiresc de clar, chiar în miezul creierului, îşi amintise. Erau nişte plopi nesfârşit de înalţi care se îngemănau cu cerul albastru ca într-un tablou kitsch, cum se vând prin bazare. Plopii din cimitirul mahalalei unde locuise la presupuşii ei bunici până la vârsta şcolii.
Ada mergea deseori în cimitir unde totul era mereu alb, plin de zgomotele vieţii forfoitoare şi vesele. Stătea pe o băncuţă de lemn joasă şi admira dealurile din spatele cimitirului unde cândva, în Primul Război Mondial, se construise un fort. Ada îşi imagina luptele şi bărbaţii căzuţi cum îi vedea în filme, credea că jumătate din morţii satului sunt dintre ei. Rezemându-se de spătarul băncii, căuta cu privirea vârful plopilor care se înfigeau undeva în miezul cerului, refuzându-se oricărui ochi omenesc. Ada simţea atunci ce lucru mare e lumea, cât e de nesfârşită şi plină de secrete şi cât e ea de mică şi neimportantă. Până atunci între jucăriile ei, între prieteni şi chiar oamenii mari ea era singura entitate supradimensionată şi avea puteri care o ridicau deasupra celorlalţi. Tot acolo în cimitir mulţi ani mai târziu descoperise o altă comoară pe care-o crezuse uitată. Un dric vechi din sticlă şi arabescuri complicate de fier forjat, acum cu geamurile sparte şi fără o roată, zăcând într-o rână în magazia de lângă capelă. Şi iar o puzderie de amintiri ca nişte şerpi verzi, solzoşi i se târâseră de prin toate cotloanele umbroase ale minţii şi dăduseră năvală în conştiinţa Adei. Caii negri care trăgeau zgomotos aer pe nări, cadavrele palide întinse dincolo de cadranul de sticlă pe care se lăţea modelul ăla înspăimântător, dar mai ales parfumul greu şi amestecat al florilor atât de colorate şi bănuţii aruncaţi în aer la fiecare colţ care cădeau ca o ploaie de argint în praf, la picioarele adulţilor prea demni să-i adune şi al copiilor ţiganilor care se băteau minute în şir pentru micile comori.
Tot atunci, spre sfârşitul verii, înţelesese că Dumnezeu avea planurile lui cu ea şi că nimic nu era la voia întâmplării. Singurele fiinţe capabile să pătrundă acest adevăr sunt cele care se întâlnesc cu Moartea. Şi, în mod straniu, Ada nu se întâlnise cu moartea cuibărită în cadavre, ci cu alta mult mai veselă şi lipsită de sentimentul ăla apăsător şi neclar, aşa cum erau toate lucrurile înainte. Ada mergea deseori la gară. Numai că pentru a ajunge acolo trebuia să treacă printr-un tunel lung, pavat cu pietricele de culoarea muştarului, care scoteau un anume sunet tac tac cum trecea Ada cu papucii ei de vară aproape în fugă de la un capăt la celălalt al bortei de pământ. Unele pietre erau cu totul ieşite din pavaj şi până să iasă Ada îşi umplea buzunarele cu ele. Dincolo de labirintul subteran o întâmpină o mică gară toropită de soare, albă şi misterios mirositoare, cu ghivece de muşcate şi alte flori mici liliachii agăţate de cortina metalică, înaltă, astfel că uneori avea sentimentul că pasajul se prelungea cumva şi la suprafaţă, că era totul acelaşi labirint. Ada îşi întindea picioarele pe scaunul de plastic fierbinte şi privea cerul printre micile spărturi din tavanul viu şi atunci intra acolo unde intra numai când timpul începea să se dilate, să-şi schimbe forma şi consistenţa şi atunci ficatul, organul ei magic, îşi deschidea porii mici permiţându-i să intre în sufletul lucrurilor.
Pe deasupra pasarelei şubrede din lemn, pe care nimeni n-o mai traversa de teama de a nu se prăbuşi, văzuse o femeie tânără, îmbrăcată ciudat, în alb, cu un fel de văl care-i acoperea faţa până sub ochi şi care mergea repede, abia atingând pământul. Undeva, în minte, i se conturase gândul de a o striga ca s-o avertizeze cumva de pericolul care mijea dincolo de traversarea ei uşoară. Dar tăcuse, uimită de plutirea aia neverosimilă, şi parcă intuise că nici o nenorocire nu se putea petrece atunci. Trecuseră clipe bune în timpii Adei când o vânzoleală nespusă îi atrăsese atenţia de pe peronul vecin. Acolo sosise un tren în viteză (trenurile opreau rar în gara din C. după un orar pe care numai Dumnezeu îl ştia) şi cineva, un trecător grăbit şi distrat, se prăbuşise lângă şină aproape lovit de monstrul negru care şuierase o singură dată, ascuţit, prelung şi dureros, apoi se pierduse ca întotdeauna în zare fără urmă. Omul stătea acum pierit, direct pe pavaj, iar din cot îi atârna o mână ca o pasăre albă moartă. Ada privise spectacolul cu linişte, cu gândul că Moartea era de fapt sora lui Dumnezeu şi nu hârca schimonosită din poveşti. Ea plutise mereu ca un înger străveziu peste gara mică şi verde şi se dispersase apoi în amurg ca o părere.

Drogurile
În ultima vreme, Ada scăpa tot felul de lucruri din mână. Şi nu unele oarecare, ci lucruri din cele de preţ, obiectele dragi şi vechi. Privindu-le cum zăceau pe podea Ada tălmăcise treaba asta ca pe o nevoie inconştientă de a se desprinde de un trecut care-i acaparase prea mult gândurile, dintr-un reflex de autoapărare. Ada îşi popula lumea cu micile comori din alte vremi şi uita astfel prezentul. Aşa începuse, spre disperarea tuturor, să umble prin baruri şi cluburi dubioase, de unde se alesese cu prieteni ciudaţi, DJ-ii cu blugii largi şi adidaşi enormi, care-i aminteau Adei spaima ei veche  de clovni, de măşti şi deghizări. Ada trăsese adânc din haş şi o cuprinsese fierbinţeala. Oamenii din jur îşi schimbau fizionomia şi se lăţeau neverosimil, umbre diforme de-a lungul pereţilor albi. Patul mare, în care zăceau claie peste grămadă haine, oameni, cutii de lubrifiant, prezervative uleioase, îi amintea Adei de-o tarabă dintr-o piaţă de vechituri, unde se amestecaseră te miri ce nimicuri, zdrenţe colorate şi obiecte cu identitate incertă. Când cineva se mai mişca, urmărind pe tavan vreo fantasmă, universul Adei se dădea peste cap şi era înapoi de unde plecase, mirosul dulceag, fumul, arsura degetelor, nimic n-o mai putea izgoni de acolo. Atunci tavanul se despica pe lung, cu un zgomot sec, şi cete de îngeri, în frunte cu arhanghelii de foc, îi cântau Adei şi celorlalţi şi slava lui Dumnezeu cobora peste ei toţi, închizându-i ca într-un glob de abur fierbinte.
În ultimele zile Ada rătăcise aiurea prin oraş, amintindu-şi fel de fel de lucruri, cu sentimentul că ceva de o covârşitoare importanţă urma să se petreacă.  Realizase într-un târziu că trăise în altă parte în ultimele zile, ghiozdanul îi atârna mai greu ca niciodată, iar lumea din jur se estompase ca şi cum cineva îndepărtase imaginea falsă a unei picturi în ulei de pe o capodoperă a Renaşterii. Ada avea în gură gustul amar de haş şi îşi simţea inima bătând când nebuneşte, când abia ticăind ca un mecanism stricat. „În scurtă vreme poate se opreşte”, gândi cu o vagă părere de rău ca şi cum era vorba despre altcineva. Şi cu ea, păsările, foşnetul plopilor, vocile din jur, umbletul catifelat al motanului Bob pe covorul persan. Ca atunci când leşinase, una din crizele de spasmofilie lunare, şi prin pieliţa subţire a pleoapelor văzuse cum soarele, glob de foc arămiu, se deplasase cu repeziciune pe linia orizontului, pe deasupra Sofitelului, până în dreptul Casei Presei, apoi se scursese uşor, aur topit, în apa Herăstrăului, iar lumea se cufundase în întuneric. Ada strigase în închipuirea ei de durere şi de teamă căci din genunchiul drept şi de la tâmplă îi curgeau firicele de sânge care desenau labirinturi de sânge pe asfalt. Micul moment de inconştienţă după care se trezea mereu buimacă, precum dintr-un vis urât al cărui subiect nu şi-l mai amintea, dar care încă o mai speria. În momentele astea Ada simţea că se petrecea ceva, că se reînnoda o legătură cu un alt spaţiu, o altă lume, pe care o cunoscuse şi acum şi-o reamintea ca într-un vis.