Manelele reprezintă, probabil, una dintre principalele arme cu care expansionismul (imperialist) ţigănesc agresează spaţiul public şi cultural contemporan european. Nu se poate vorbi de această urlătoare chinuitoare fără a o asocia cerşetoritului agresiv, şi furtului, şi prostituţiei rituale. Manelele nu sunt decât o formă alterată şi oficial tolerată post-decembrist a cântecelor „de ocnă” autentice („La temniţa cu capace unde toţi golanii zace: Ferentariul, Colentina şi din Grand, Pantelimonu – Şi-aoleu ce rău i-aici!”, sau „La canal la Poarta Albă”, sau „Şalu’ negru” – pentru interpretarea cărora guvernul comunist dădea condamnări grele). Acestea erau forme autentice de folclor nealterat – în opoziţie cu cântecele „comuniste” culte, mistificate, date la toate sărbătorile protipendadei dejiste, de genul: „Privesc din Doftana prin gratii de fier departe în zare un petec de cer – e cerul sub care prietena mea legată în lanţuri priveşte şi ea” sau: „Bate toaca prin toată Doftana, strig-o mare de voci răguşit: e tot veche şi-aceeaşi şicana – cineva e din nou schingiuit!” (omagii tacite aduse conducerilor noastre care-şi făceau titlu de glorie şi motiv de „mândrie revoluţionară” din condamnările primite pe vremea „regimului burghezo-moşieresc”). Industria manelelor beneficiază şi profită nejustificat de aura socială protestatară a acestor creaţii underground ţinute probabil tot la index de cenzura post-R – dar rămân simple „făcături” mimetice, pastişe lipsite de autenticitate destinate intoxicării mass-media cu produsele sub-culturale ale kitch-ului postmodern, cu manifestare, în acest caz, în domeniul muzicii. Ele se caracterizează prin compoziţii afone şi plate, repetitive, precum cele ale muzicii religioase asiatice din care se inspiră, prin vulgaritatea sexistă a „libretelor”, prin stridenţa dizarmonică trădând interpreţi şi „compozitori” fără talent, complet diletanţi ca instrumentişti, fără nici o pregătire artistică sau cu una insuficientă, la primele încercări de folosire a instrumentului, persoane grobiene lipsite de bun-gust şi ureche muzicală – ca şi publicul căruia ele se adresează.