Era deja a patra săptămână de când Soarele mistuise râul până la rădăcină. Doar noaptea, sub roata îndepărtată a zodiacelor, reuşeam să auzim cu toţii geamătul pământurilor, de parcă morţii ar mai fi încercat să răsufle. Atunci, însă, din crâng începea să alunece cântecul de foame şi de singurătate al bufniţei, care ne acoperea frunţile cu tăcere.  
În acele zile ale neputinţei, stăteam de strajă la porţile satului, purtând cu mine cuţite şi laţuri. Lângă mine aveam bărbaţii tineri, cu privirile golite şi cu muşchii braţelor încordaţi ca nişte arcuri. Nimeni nu avea voie să părăsească aşezarea. Cu toate acestea, erau destui cei care continuau să încerce, sperând în van că dincolo, peste Pădure, ar afla apă şi ogoare înmiresmate.
Năşteau aceiaşi zori în care trebuia să îmi iau în primire postul, dacă nu rămâneam de veghe peste întreaga vale a stelelor. Ne întâlneam toţi cinci la capătul satului şi parcă al vieţii; porneam, apoi, fără o vorbă, pe drumurile care urcau şi coborau, sub cerul vânăt, apoi roşcat şi alb. Cărarea ne purta peste dealurile pe care altădată se căţărau ciorchini cu struguri mari şi plini de sevă, dar în care ne îngropam de acum nevolnicii şi vitele. Acolo se adunau şi haitele de câini care chemau tot mai ades în ajutor  Luna-cea-cu-gheare-puternice.