Copilul se întâlni cu preotul care-i ceru ca în după-amiaza zilei de mâine să tragă clopotele aşa cum o mai făcuse şi în alte atâtea dăţi. Dar copilul nu spuse nici da şi nici nu şi-l lăsă pe preot să plece într-o direcţie, iar el într-alta.
Duminica nu-şi urmă bunicul la biserică, ci merse spre pădure. Aci răni trupurile arborilor, liniştea de lemn ce şi-o răsucea pe după un picior de gând sculptând în cojile de tulpină numele lui de copil. Cunoştea toate cuiburile păsărilor, şi-ndeosebi ale cucilor, şi el ura cucii de moarte, căci parcă nu cuci i se păreau, ci, mai degrabă, nişte struţi vultureşti, care, şi-aceştia, la rândul lor, păreau a ceva fioros de omenesc şi omenescul decupat în mintea lui îl colora la fel ca pe un cuc.
Şi de fiecare arbore deţinător de cuiburi îşi avea rezemat câte un prepeleac. Şi arborii erau groşi şi bâtele proptite în ei păreau ca nişte zei înfipţi în cer şi pe care copilul adeseori se urca.