Culoarea este expresia unei virtuţi ascunse.
 
Unele păsări sunt flăcări.
 
Un grădinar mi-a atras atenţia că numai toamna se poate vedea adevărata culoare a copacilor. Primăvara, abundenţa clorofilei îi îmbracă pe toţi în livrea verde. Septembrie sosind, ei se înfăţişează îmbrăcaţi în propriile culori. Mesteacănul blond-auriu, arţarul galben-oranj-roşu, stejarul în nuanţe de bronz şi fier.
 
Nimic nu mă ajută mai mult să înţeleg fenomenele naturale decât cele două semne ermetice care simbolizează aerul şi apa. Apoi, modificate de o bară, care le domoleşte oarecum elanul, ele reprezintă focul, mai puţin liber, legat de materia lemnoasă sau de esenţa fosilei, şi pământul cu întunecimile şi particulele moi. Copacul include în caligrafiile sale toate cele patru semne. Agăţat de pământ, spălat de vânt şi de ploi, el urcă totuşi la cer ca o flacără. Flacără verde înainte ca ziua să se sfârşească, flacără roşie în şeminee, în pârjolul pădurilor şi ruguri aprinse. Prin verticalitatea sa, copacul aparţine lumii formelor care se înalţă – ca apa, cea care l-a hrănit – lumii formelor care, aplecate în ele însele, cad din nou la pământ.
 
Nimic mai frumos decât această statuie a rugăciunii lucrată de Rodin, unde omul care se roagă întinde braţele şi se lungeşte ca un arbore. Fără îndoială, el cere lumina divină.
 
Rădăcinile înfipte în pământ, ramurile ocrotind jocurile veveriţei, cuibul şi ciripitul păsărilor, umbra oferită oamenilor şi animalelor, vârful atingând cerul. Cunoşti un mod mai înţelept şi mai binefăcător de a exista?
 
Şi de aici tresărirea de revoltă în prezenţa tăietorului de lemne şi oroarea, de o mie de ori mai mare, în faţa ferăstrăului mecanic. Să dobori la pământ şi să ucizi ceva ce nu se poate apăra.
 
Semn greu de înţeles al aerului, triunghi lipsit de conţinut ţintind înălţimea. Pe timp frumos, piramida verde se sprijină în aer în perfect echilibru. În zilele cu vânt, ramurile agitate desenează un zbor.
 
Semn ermetic al pământului, triunghi cu vârful în jos, dar cu o bară oprindu-i căderea. Movilă de pământ statornic, când nici gravitaţia, nici vântul, nicio lovitură de picior nu intervine.
 
Apa care se frânge din ea însăşi şi coboară. Iată de ce acceptă calificativul franciscan: umilă.
 
Frumuseţe a instantaneelor care fixează imaginea apei ţâşnitoare, izbucnind din ea însăşi, avântându-se în sus, ca jerba de spumă a unui val zdrobit de stâncă. Valul mort zămisleşte această mare fantomă albă care, într-o secundă, nu va mai fi. Preţ de o clipă, apa greoaie se înalţă ca un fum, ca un abur, ca un suflet.
 
Frumuseţea delicată şi artificială a jerbei de apă – o raţiune pe dos. Hidraulicul pretinde apei să se comporte ca o flacără, să primenească neîncetat, în interiorul coloanei sale lichide, ascensiunea sa spre cer. Apa forţată se ridică până în vârful obeliscului fluid înainte de a regăsi libertatea sa care înseamnă curgerea.
 
Apele năzuiesc să devină abur şi aburul să devină apă.
 
Gheaţă. Sclipire oprită în loc. Condensare limpede. Apă neclintită.
 
Printre cele mai frumoase peisaje, eu le număr pe cele ale fiordurilor din Alaska şi Norvegia primăvara, unde apa se înfăţişează dintr-o dată sub cele trei forme ale sale şi în mai multe ipostaze. Apa fremătătoare, desfăşurată a fiordului, apa şiroind în cascade pe peretele vertical al stâncilor, abur care se înalţă din căderea ei, apa care, sub forma norilor, face ocolul cerului, îngheţ şi zăpadă pe vârfurile din apropiere, unde primăvara nu a urcat încă.
 
Stânci compozite, alcătuite din lave vulcanice şi sedimente aduse de apă, amestec al miilor de secole. Şi forma lor exterioară, mereu lucrată, mereu modelată de aer şi apă.
 
Corpul tău pe trei sferturi compus din apă, un pic mai mult mineral terestru, un pumnuleţ. Şi această flacără mare din tine căreia nu-i cunoşti provenienţa. Şi în plămânii tăi, aspirat şi reaspirat fără încetare înlăuntrul cutiei toracice, aerul, acest frumos străin, fără de care nu poţi trăi.

Traducere – Liliana RUS