O gară mică, între munţi. Clădirea e veche, o bijuterie arhitectonică lăsată în paragină. La streşini, cuiburi. Izbânda vieţii. Peronul e gol, iar cele două linii de cale ferată par luate dintr-un joc pentru copii. Şi totuşi, pe acolo, circulă, din când în când, trenuri. Şi miros de tei înflorit.
Şeful de gară ţine în mâini o vrabie rănită. Toată atenţia lui se focalizează între cele două palme, aşezate una dedesubtul, alta deasupra păsării, între care s-ar zice că s-a concentrat întregul univers.
„Şi trenurile?”, întreabă femeia. Răspunde într-un târziu, cu gândul aiurea: „Trenurile… merg. Şi când se defectează, are cine să le repare. Dar dacă pasărea aceasta nu va mai zbura…”
Într-o gară uitată, într-un spaţiu-timp încremenit, un om se îngrijorează de-o aripă frântă a cărei neînzdrăvenire ar putea frânge un univers.
Femeia şi bărbatul se îndepărtează, lăsându-l pe şeful de gară cu grijile lui. „Toţi purtăm în noi o însângerare”, îi spune el, strângând-o la piept. „Doar că nu toţi avem şansa ca cineva să ne mângâie rana cu palmele sale”.
Trenul pare venit din alt timp. Cei doi urcă. Singurii călători din gara dintre munţi. O gară mică între munţi! Doar şeful de gară face din ea o lume. O lume în care zborul unei păsări e mai presus de mersul trenurilor.
„Dacă reuşesc să fac pasărea asta să zboare… Cine ştie?”
 
Slobozia, 04 iulie 2011