spaţiu: noi existăm în timp
timpul: nu există
personaje: un beţivan ce se tot contrazice
indicaţiile scenice nu există pentru că fiecare interpretează cum vrea
 
Aici, din locul ăsta unde mă vedeţi, aici stam şi prima oară când îmi trecu prin minte să m-apuc să scriu o carte.
Da, îmi căutasem şi muză, adică bine… mă uitam la vecinu’ de la etaju’ patru care ori de câte ori mă vede schiţează un zâmebet descoperindu-şi singurul dinte. Brusc mă cuprinse panica, vă vine să credeţi cum e să fii un dinte? D-apoi singurul!?
Să strigi, să nu te-audă nimeni, în respiraţia aia de scrumieră – că vecinu fumează lucky strike. Singurele fiinţe cu care mai stai la taclale să fie gingiile, umflate, urâte, dar bune de soţii, cine-şi ia nevastă surdo-mută e cel mai fericit om. Şi aşa am ajuns să mă găsesc pe mine, pe firele de cord rămase, urlând că dacă ar fi să fiu un dinte aş fi doar în gura mea, unde să am cu cine vorbi, noi oamenii avem nevoie de comunicare ca de plămâni. Şi da, noi suntem cei mai importanţi! Pentru că suntem oameni şi nu altceva, iar omul este cea mai egoistă fiinţă din câte există, ori unde l-ai pune. Atunci m-am hotărât să scriu o carte despre mine, din cauza excesului de gânduri m-am rezumat la nuvele, căci gândurile mi se ciocnesc ca ouăle de Paşte în cap, lovindu-se uneori sub centură să iasă mai repede. Da, îmi place să îmi împărtăşesc gândurile.
Aşa că am coborît prin mine, am alunecat pe faringe şi m-am proptit într-o dimineaţă de luni – în momentul ăla când te aştepţi la schimbări, când totul e nou, e prima zi de luni din săptămâna cutare şi totul va fii splendid. Cum sună splendid, e prima oară când realizez că mă folosesc de cuvântul ăsta!