Peste ani şi ani după ce Edgar Nour căpătase o funcţie importantă în televiziune şi coordona un talk-show de mare audienţă, avea să invite la emisiune câteva personaje de vază ale zilei, un politician remarcat pentru judecăţile sale radicale faţă de trecutul comunist, un preot blajin scăldat din creştet şi până în tălpi de har şi bunătate, un scriitor de mare succes ale cărui cărţi de filosofie deşi dificile se vindeau în tiraje mari, şi toţi împreună în acea oră cât dura emisiunea au pus ţara la cale, ce mai trebuie făcut ca România să iasă din marasm, ca omul simplu să-şi redobândească demnitatea, ehe, câte şi mai câte. Şi tot atunci navigând între trecutul obsedant şi prezentul imund, aruncând ocheade şi spre viitorul incert, scriitorului sau preotului i-a venit ideea să evoce Rugul Aprins de la mânăstirea Antim, şi pe părintele Ioan cel Străin, oho… Edgar a reacţionat pozitiv la o asemenea provocare amintindu-şi de ce-i povestise tatăl său despre Ivan Kulîghin, da, da, rusul acela a trecut prin ţară ca un înger, l-au prins, l-au dus înapoi în Rusia şi nu s-a mai auzit nimic de el… Când aceasta? Prin ’46-’47, acela a fost un moment de graţie pentru toţi cei strânşi în jurul omului, el s-a aflat la antipodul liderului politic, al profesorului erudit, chiar şi al predicatorului emfatic, el şi-a îndreptat doar privirea spre cei care urmau să-i fie discipoli, vorbea foarte puţin, înainte de arestare a lăsat câteva rânduri destul de absconse, dar faptul cel mai important de reţinut este că prin apariţia sa neaşteptată în valul mare al refugiaţilor ruşi a arătat celorlalţi în clipe grele un chip al Providenţei, le-a spus tuturor că Dumnezeu îi vede şi văzându-i le şi trasează drumul, ce cuvinte…