În gară, mereu alţi călători. Acelaşi ceas cu limbile strâmbe, măsurând  trecerea. Orbul de lângă mine în ce culori vede toamna? Câinele i se gudură la picioare. Mă bucur de culorile toamnei şi-i mulţumesc lui Dumnezeu.
Soseşte trenul. Mă ridic, dar nu ştiu prea bine ce vreau să fac. Să-l întreb pe vecinul meu dacă vrea să-l ajut, să-i spun „la revedere”, sau să plec prefăcându-mă că nici nu am fost acolo? În fond, nici nu mă văzuse. Şi atunci, aud în spatele meu:
– Mergeţi liniştită la tren, noi ne descurcăm.
Câinele îşi conduce stăpânul exact prin locurile de trecere pentru traversarea căii ferate. Urcă, aşteptându-şi prietenul în capul scării. Apare conductorul, care spune că animalele sunt interzise în tren. Nu mă rabdă inima şi îi arăt, la o uşă mai încolo, nişte „animale” îmbrâncindu-se. Ridică din umeri:
– Ce vreţi, doamnă, regulile sunt reguli! Şi-apoi, „animalele” alea şi-au plătit biletul.
Sau şpaga, ce contează?
–    Cât costă biletul pentru câine?
–    Nu costă nimic. Nu înţelegeţi. Nu e voie şi gata!
–    Şi dacă totuşi cineva se urcă cu animale şi îl prindeţi?
–    Amendă!
–    Cât?
–    O sută de lei.
–    Poftiţi amenda şi lăsaţi-l să urce!
–    Du-te, cucoană, de-aici! Dacă am supracontrol, ce mă fac?
Dacă te năşteai orb, ce te făceai? În timpul parlamentărilor mele, doi ţigani se chinuiau să urce un sac din care se auzeau guiţături sfâşietoare.
– Ei? Regula nu se aplică pentru toţi?
– Asta-i altceva! Ăia se mănâncă… Pot eu să-i iau omului hrana de la gură?
– Vă rog poftiţi în vagoane! Trenul pleacă într-un minut, se aude vocea şefului de tren, care dispare în vagonul lui. Îi spun orbului:
– Urcaţi! Cu câine cu tot. Ce are să vă facă?
– Mă poate da jos într-o altă gară sau, şi mai rău, în câmp. Aici măcar cunosc locul, am paşii număraţi. Hai, Leule, dă-te jos! Trenul nostru încă n-a sosit. Şi Leul, ascultător, coboară dintr-o săritură.
Trenul se pune în mişcare. Pe scara vagonului le fac cu mâna, fără să îmi dau seama de absurditatea gestului. Leul aleargă pe lângă tren şi latră. Aud strigătul stăpânului său:
– Vă mulţumim! Nu plângeţi.

Altă gară, alţi călători. Acelaşi Ceas cu limbile strâmbe, măsurându-ne  trecerea…