Drumeţind cărări, drumeţind
* În decorul alb negru al tăcerilor nocturne, acel zăngănit produs de roata maşinii în goana ei, la atingerea unui capac de canal, devine agasant şi duşmănos. Abia în zori, când zgomotul se oficializează intrând într-un context general, zgomotul îşi pierde efectul.
* Altfel spus, dacă neînţelesurile nu sunt coapte la deschiderea porţii spre a intra în fluxul raţiunii, în locul Necunoscutului ce şi-ar pregăti ivirea ar putea să se arate Neantul. Şi dacă aş completa printr-o concluzie aceste reflecţii, gândul ar furniza ştirea că dintr-o neatenţie a luminii solare la întâlnirea cu firea omului se nasc fiinţele pervertite. Cum, prin trăire, omul îşi cheamă şi declinul (neştiind ce-l aşteaptă), fără modele şi fără certitudini, refacerea sa nu exclude, într-o anumită fază, să primească înfăţişări din formele ficţiunii (rămase din vremea strălucirii sale).
* Ambiţia pe care o mai au filozofii de a vorbi despre omul cotidian prin omul înfiinţat din straiele ficţiunii, de a căuta o relaţie între natură şi morală, între ceea ce primeşte omul de la natură şi ceea ce oferă omul naturii ca produs al gândurilor sale, fără a se dilata limitele şi fără a se trivializa nevoia de trăire în omenesc, în prea omenesc, care nu trebuie să aibă o motivaţie în lumina de sus?
* Există un rost al omului în Univers, din moment ce fiinţa sa gânditoare face cognoscibil obiectul cosmic, găzduind, în interval şi pe secvenţe, solul de lumină trimis din nemărginire şi provoacă forţele speranţei, antrenându-le în registrul cuceritorului de bucurii.
* Un simptom al gândului pornit într-adaos ar fi creşterea din tiparul întrebării „a fi sau a nu fi” (din existenţa atinsă de împliniri care saturează sau de trecerea prin risipire a receptaculelor spre a înmulţi captarea luminilor din amurg) ce s-ar face printr-o strigare a voinţei, conştientizând riscul şi prospectând şansele: „Voi încerca!”
* Dar intensitatea exclamaţiei poate aduce în atenţie alte întrebări: „A fi întru afirmare sau a fi întru negare?”, „A fi prin lucrarea de fiinţă ce activează prezentul sau a fi prin mărturii de (ne)fiiinţă ce eternizează trecutul?!, „A fi în fiinţa ce neagă sau a fi în (ne)fiinţa ce afirmă?”, „A percepe realul prin negativul de fiinţă sau a încerca virtualul prin pozitivul de fiinţă?”
* Modulând întrebarea te-ntorci fără să vrei la contemplaţie, pentru că actul iniţial al contemplaţiei este cel al întrebării.
Toate aceste formulări, sintagme sau, cum ar spune unii, speculaţii oarecum ştiute, însă predispuse la o privire şi dincolo de ştiutul deja, se vânturau în capul lui Justin Macarie, o persoană modestă, dar cu un anumit har, drumeţind într-o zi de sărbătoare pe cărări de munte. Ajuns într-un loc electiv, poiana cu mânăstire, el rămase acolo mai multe ore spre a-şi reface energiile şi a primi binecuvântare pentru oprire.
Rezemat de zidul mânăstirii înălţate din stânca muntelui ca o prelungire a naturii, cea de la sine făcută, şi cu duhovnicie dăruită de respirul întru înalt, Justin Macarie, ascultând intonaţiile corului de maici venit din interior, intrase într-o linişte a regăsirii de sine. Pe linia de melos a rugăciunii, un gând zămislit din înălţimi coborî în el prin raze de lumină şi, provocându-i natura dialogală, îl făcu să exclame: „De bună seamă că înţelesurile au fost şi vor fi mereu diferite, dar adevărul preexistent lor este acelaşi!” Revenit în concret, prin cealaltă jumătate de fiinţă, aflată în afară, Justin Macarie spuse încet şi monoton, spre a bucura înţelesul pe care-l probase-n sine: „Credinţa pentru om este o tainică împreunare a energiilor ce s-ar irosi la întrecuta măsură de trăire a clipei”.
După ce ieşi din peisaj şi redeveni călător la pas grăbit alături de alţi călători, el, privind înspre valea cea iute mişcătoare, printr-o potrivire către sine a vederii văii, se-ntrebă uimit de împrejurările ce-i întreţineau traficul: „Şi totuşi, ce mişcă spaţiul şi omul pe care-l găzduieşte?” Grăbind coborârea, Justin Macarie, de fapt, se pregătea să ajungă pe lumină la ai săi, poate şi din nevoia unei coexistenţe între fiinţa sa, constant fidelă stărilor, şi fiinţa văii, aflată mereu la distanţă. Ca într-o apropiere a extremelor, la îngemănarea luminii cu întunericul se produc oscilaţii organice între identitate şi detaşare, particularizând cazuri de existenţă sau ipostaze create. O nelinişte îl cuprinse pe Justin Macarie, dar omul nu-şi făcu din starea în care intrase o problemă. Predispus la motivaţii, el dădu vina pe viteza coborârii şi iuţi mersul, aşteptând momentul prielnic intrării într-o altă stare.
Când la orizont luminiţe, ce se sting şi se aprind, apăreau la intervale regulate, seara pogora în tăcere de pe creste.
* În decorul alb negru al tăcerilor nocturne, acel zăngănit produs de roata maşinii în goana ei, la atingerea unui capac de canal, devine agasant şi duşmănos. Abia în zori, când zgomotul se oficializează intrând într-un context general, zgomotul îşi pierde efectul.
* Altfel spus, dacă neînţelesurile nu sunt coapte la deschiderea porţii spre a intra în fluxul raţiunii, în locul Necunoscutului ce şi-ar pregăti ivirea ar putea să se arate Neantul. Şi dacă aş completa printr-o concluzie aceste reflecţii, gândul ar furniza ştirea că dintr-o neatenţie a luminii solare la întâlnirea cu firea omului se nasc fiinţele pervertite. Cum, prin trăire, omul îşi cheamă şi declinul (neştiind ce-l aşteaptă), fără modele şi fără certitudini, refacerea sa nu exclude, într-o anumită fază, să primească înfăţişări din formele ficţiunii (rămase din vremea strălucirii sale).
* Ambiţia pe care o mai au filozofii de a vorbi despre omul cotidian prin omul înfiinţat din straiele ficţiunii, de a căuta o relaţie între natură şi morală, între ceea ce primeşte omul de la natură şi ceea ce oferă omul naturii ca produs al gândurilor sale, fără a se dilata limitele şi fără a se trivializa nevoia de trăire în omenesc, în prea omenesc, care nu trebuie să aibă o motivaţie în lumina de sus?
* Există un rost al omului în Univers, din moment ce fiinţa sa gânditoare face cognoscibil obiectul cosmic, găzduind, în interval şi pe secvenţe, solul de lumină trimis din nemărginire şi provoacă forţele speranţei, antrenându-le în registrul cuceritorului de bucurii.
* Un simptom al gândului pornit într-adaos ar fi creşterea din tiparul întrebării „a fi sau a nu fi” (din existenţa atinsă de împliniri care saturează sau de trecerea prin risipire a receptaculelor spre a înmulţi captarea luminilor din amurg) ce s-ar face printr-o strigare a voinţei, conştientizând riscul şi prospectând şansele: „Voi încerca!”
* Dar intensitatea exclamaţiei poate aduce în atenţie alte întrebări: „A fi întru afirmare sau a fi întru negare?”, „A fi prin lucrarea de fiinţă ce activează prezentul sau a fi prin mărturii de (ne)fiiinţă ce eternizează trecutul?!, „A fi în fiinţa ce neagă sau a fi în (ne)fiinţa ce afirmă?”, „A percepe realul prin negativul de fiinţă sau a încerca virtualul prin pozitivul de fiinţă?”
* Modulând întrebarea te-ntorci fără să vrei la contemplaţie, pentru că actul iniţial al contemplaţiei este cel al întrebării.
Toate aceste formulări, sintagme sau, cum ar spune unii, speculaţii oarecum ştiute, însă predispuse la o privire şi dincolo de ştiutul deja, se vânturau în capul lui Justin Macarie, o persoană modestă, dar cu un anumit har, drumeţind într-o zi de sărbătoare pe cărări de munte. Ajuns într-un loc electiv, poiana cu mânăstire, el rămase acolo mai multe ore spre a-şi reface energiile şi a primi binecuvântare pentru oprire.
Rezemat de zidul mânăstirii înălţate din stânca muntelui ca o prelungire a naturii, cea de la sine făcută, şi cu duhovnicie dăruită de respirul întru înalt, Justin Macarie, ascultând intonaţiile corului de maici venit din interior, intrase într-o linişte a regăsirii de sine. Pe linia de melos a rugăciunii, un gând zămislit din înălţimi coborî în el prin raze de lumină şi, provocându-i natura dialogală, îl făcu să exclame: „De bună seamă că înţelesurile au fost şi vor fi mereu diferite, dar adevărul preexistent lor este acelaşi!” Revenit în concret, prin cealaltă jumătate de fiinţă, aflată în afară, Justin Macarie spuse încet şi monoton, spre a bucura înţelesul pe care-l probase-n sine: „Credinţa pentru om este o tainică împreunare a energiilor ce s-ar irosi la întrecuta măsură de trăire a clipei”.
După ce ieşi din peisaj şi redeveni călător la pas grăbit alături de alţi călători, el, privind înspre valea cea iute mişcătoare, printr-o potrivire către sine a vederii văii, se-ntrebă uimit de împrejurările ce-i întreţineau traficul: „Şi totuşi, ce mişcă spaţiul şi omul pe care-l găzduieşte?” Grăbind coborârea, Justin Macarie, de fapt, se pregătea să ajungă pe lumină la ai săi, poate şi din nevoia unei coexistenţe între fiinţa sa, constant fidelă stărilor, şi fiinţa văii, aflată mereu la distanţă. Ca într-o apropiere a extremelor, la îngemănarea luminii cu întunericul se produc oscilaţii organice între identitate şi detaşare, particularizând cazuri de existenţă sau ipostaze create. O nelinişte îl cuprinse pe Justin Macarie, dar omul nu-şi făcu din starea în care intrase o problemă. Predispus la motivaţii, el dădu vina pe viteza coborârii şi iuţi mersul, aşteptând momentul prielnic intrării într-o altă stare.
Când la orizont luminiţe, ce se sting şi se aprind, apăreau la intervale regulate, seara pogora în tăcere de pe creste.