Motto: „Iată cum moartea vine pâş-pâş”

Sunt de două ore pe holul de la administraţie. Am făcut cerere pentru prelungirea şederii în aceeaşi cameră în care am stat în timpul anului universitar. Mi s-a spus că nu e posibil, că la etajele superioare vor fi cazaţi cursanţii unei „Şcoli de vară”, aşa că va trebui să mă mut. Am bagajele burduşite, aşezate în mijlocul camerei pe care chiar azi o părăsesc.
Aici, pe hol, aglomeraţia e tot mai mare; ca de obicei, când e vorba de cazarea pe timp de vară. Studenţi cu aprobările în braţe stau la coadă pe trei rânduri, exact ca maşinile la semafor, înghesuite pe o singură bandă în trei şiruri. La capătul cozii, uşa unde toţi ne dorim să ajungem mai repede.
Stau la coadă la 41 de grade. Suntem unii în alţii ca într-un autobuz aglomerat. Habar n-am de ce ne înghesuim. Privesc ceafa umedă a băiatului din faţă. Are părul aproape scurt, însă ud pe toată lungimea firului. Din când în când îşi aruncă pe spate capul. Are un soi de tic nervos şi stropi de sudoare mă lovesc peste faţă, mi se zobesc între buze, îmi intră în ochi. Evit să-i gust transpiraţia. Încerc să-i anticipez mişcarea, să calculez timpul dintre zmuciturile capului şi ploaia aceea de sudoare tânără amestecată cu mentol din şampon. Mă concentrez pentru o vreme la asta, mişcările lui sunt aleatorii şi tocmai de asta mă plictisesc. Accept sudoarea lui sărindu-mi pe faţă cu o indiferenţă de care mă mir.
Am puternica senzaţie că aerul e insuficient. Se reciclează ieşind din plămânii altora, apoi, sărăcit şi fierbinte, intră în plămânii mei. Aerul ăsta e puţin şi, cu fiecare respiraţie nouă, mai prost, mai toxic, mai lipicios, mai fierbinte.  Mă simt sfârşită, anemizată, exact ca în copilărie când stăteam cu capul deasupra unui lighean cu apă fierbinte, înainte ca mama să pună inhalant. Aproape că nu mă mai ţin pe picioare, culorile se amestecă în faţa mea. Sunt pe punctul de a leşina.
Înaintea mea se deschide uşa. Am paşii nesiguri până mă înveleşte aerul condiţionat din interior. Îmi revin rapid, dar parcă e prea frig; mă simt ca o sticlă într-o frapieră cu gheaţă. Pun cererea de cazare, aprobată de rector, pe masă şi aştept.
Administratoarea e o femeie încă frumoasă, cu ochii albaştri şi părul vopsit şaten închis. Poartă costum negru cu mânecă lungă. Aşa îmi explic frigul excesiv de aici din birou. Probabil că la ieşirea din clădire o aşteaptă o maşină de asemeni cu aer condiţionat, altfel ar fi imposibil să pleci de la serviciu la ora 16 într-un costum negru cu mânecă lungă când sunt peste 40 de grade afară şi simţi asfaltul moale ca aluatul sub picioare.
Administratoarea îmi scrie numele pe o legitimaţie, tot acolo trece  numărul camerei. Achit taxa şi primesc o cheie. Asta e tot.