*
„Ai grijă, trebuie să-ţi fie mereu foame“, mă dojenea Domnişoara Topuzu clătinând din cap. Apoi era luată de vânt în sus. Tot aşa se întâmpla şi când scuturam cearşafurile încărcate de poluţii: mica pată îşi încropea un chip şi gura ca de mercur începea să murmure: „ai grijă, fereşte-te să fii sătul“…
Avea dreptate să mă avertizeze. Viaţa începuse să îmi stea în gât şi trebuia să o ajut cu câteva pahare de vin bun să alunece pe gâtlej. Altminteri mă apuca un sughiţ cu zguduituri, ca de plâns.
Adevărul e că mă săturasem. Mă săturasem – numai cuvinte de mâncare, mă îngreţoşaseră cu carnea lor! Mai erau şi cuvintele mărunte, zilnice, ca bomboanele colorate de colivă aruncate în obrazul morţilor la intersecţii!
Voiam şi eu ceva mai rafinat, aşa cum după o masă săţioasă cu fasole organismul cerea o delicatesă cu digestie rapidă, o ciocolată. (Ciocolata e unul din alimentele a căror descompunere se petrece aproape în întregime în cavitatea bucală, care e dotată de la natură cu tot felul de enzime şi fermenţi. Exceptând când o înghiţi pur şi simplu ca un bădăran, situaţie când te constipi. Ciocolata provoacă la un nivel atât de avansat excitaţia centrilor plăcerii, încât e de mirare că nu s-a folosit până acum ca afrodisiac, deşi asta ar putea fi explicaţia neobişnuitei ei preferinţe în rândul copiilor şi tineretului.)
Mi s-a întâmplat să mă aşez cu degetele la tâmplă pe bancheta de lemn de la bucătărie, să constat sărăcia vocabularului meu. Mâncam aceleaşi cuvinte, care nu mai aveau nici un gust. Sărăcia menu-ului se datora întâi tăcerilor la care mă supusesem singur la serviciu, căci se ştie că e mai bine să nu amesteci colegii în viaţa ta. Apoi era de vină cum se spune şi anturajul. Colegii mei erau nişte inşi cărora cuvintele le solicitau un imens efort. Preferau să ia fraze întregi, mestecate de-a gata, le prindeau cu gura direct din aer, şi nici pe acelea nu le combinau cum trebuia. Cel mai grav era să descopăr nivelul redus până la dispariţie al acelui curent interior de cuvinte, un monolog tăcut, submers, care mă însoţise toată viaţa, ca o pânză freatică. Devenisem dependent de acel supliment nutritiv.
Ei bine, în absenţa acelui aport de gânduri şi fraze din care izvora lumea, începusem să pălesc, de parcă nu aş mai fi avut clorofilă, aşa cum oamenii se gălbejesc când nu mai au oxigen.