Măicuţa Gabriela a venit în fugă şi, cu ochii plecaţi, care căutau parcă paşii castelanului, istorisea cea mai nedreaptă poveste ce o ştia. Mâinile i se împreunau într-un gest tainic, de o sfiiciune fără margini, iar degetele lungi, frumos aliniate, cu unghii drepte, îngrijite, mângâiau fără încetare aerul lin al dimineţii. Plouase în noapte, iar acum umezeala se ridica înceţoşând razele soarelui care cădeau pe trupul subţire al măicuţei.
M-a poftit să intru; am păşit înăuntru ascultând-o vrăjit. O voce tristă care ascundea poate un suflet în neodihnă sau un cuget în neîmplinire. „Castelanul se născuse demult, într-un amurg de lume şi în miezul unui veac mult prea frumos. De-abia a apucat să-şi vadă castelul şi-şi dădu sfârşitul. În urma lui a rămas o copilă singuratică ce s-a împăcat lesne cu singurătatea şi moartea, căci şi soţul, se spunea atunci, îi pierise de timpuriu, fără urmă, prin străini.”
Înainta uşor pe culoarele roase de timp ale castelului şi pomenea adesea pe întâiul lui stăpân, dar povestea era a Caterinei, copila singuratică de odinioară, căci ea părea să se întrupeze în fiecare ungher. Castelanul era numai în vis, un vis care nu se termina cu nici o întorsătură de frază, cu nici o istorie a Caterinei. „După război, castelul devastat a adăpostit câteva măicuţe istovite de drum şi de viaţă. Caterina le-a dat lor castelul şi ele şi-au făcut sălaş. Numai că lumea şi vremurile se schimbaseră. Curând, măicuţele împreună cu Caterina, care intrase în rândul lor, au fost alungate, iar în castel au fost aduşi copii cu minţile duse, strânşi de pe drumuri.”
A oftat din greu. Buzele moi au avut un tremur uşor, iar obrajii au pălit sub cuvintele grele care o apăsau. „Caterina s-a stins departe de castel, în care îl îmbrăţişase, copilă fiind, pe tatăl ei, castelanul, în care îl sărutase pe soţul ei, şi prima, şi ultima oară. S-a întrupat în cele din urmă cu pământul din jurul castelului, care rămăsese gol, pustiit de cei puternici, de cei hoţi şi de cei vicleni. Toate dinlăuntru, mobile, podoabe, înscrisuri, s-au dus în casele zbirilor, s-au scurs prin curţile sătenilor ori prin anticariatele ovreilor.”
Măicuţa Gabriela căuta sfârşită un ungher ascuns. Parcă ochii i se rătăciseră în lacrimi, iar gândul în povestea necunoscută, nespusă, neştiută a castelanului. Căci părea că, deşi Caterina era eroina istoriei sale, tot castelanul îi aprindea gândul, privirea, vorba… Sau povestea necunoscută, nespusă, neştiută era a chiar a măicuţei?