Am revenit pentru câteva zile în Comuna Craiova, aşa scria pe capacul gurii de canal care mi-a atras atenţia ca un magnet când am păşit pragul vechii cafenele armeneşti Agop.
Oraşul pe care îl iubeam în adolescenţă exulta mirosuri deopotrivă respingătoare şi irezistibile, ca subsuoara femeilor de la fabrica de confecţii – un loc încărcat de mistere şi liceene erecţii. Poate de aceea aveam sentimentul vinovat al mortului întors la  locul faptei.
Iată visul, îmi spuneam alunecând în zbor peste strada România Muncitoare, devenită un rai al bişniţarilor de telefoane mobile.
Atenţie, tocmai am trecut pe lângă casa unde am ţinut-o pentru prima dată de mână pe Camelia, colega mea de şcoală cea cu ochii cenuşii ca sfârcurile fosforescente ale sânilor. (În întuneric, ele se legănau şi simultan aveau o mişcare de înaintare, o  combinaţie care îmi producea ameţeală.)  
Trebuie să ne ferim de unele găuri negre ale memoriei care ne pot absorbi cu gurile lor urât mirositoare.
În general casele sufereau de eczemă, o boală de piele care făcea să se descuameze pojghiţa de var până la luciditate. Răzuiam cangrena lor cu un şpaclu de zugrav, strângând din dinţi ca să treacă. Oricum, vârsta mă făcuse un expert al durerii dătătoare de sens, până la urmă.
În vitrina prăfuită a atelierului de pălării stătea Măgeanu, un ins practic etern, care părea de ceramică, atât era de prăfuit, aplecat şi acum asupra obiectului muncii sale.  
Noi chiuleam de la orele de liceu, sărind peste gardul de cărămidă care secreta deodată panici prăfoase. În spatele nostru, paznicul şcolii agita braţul cinematic. Fetele noastre, cu privirile umede de har, secretau deodată o admiraţie sublinguală.
Lăsam în urmă dracului liceul acela care tuşea în cărămizi.
Ne duceam glonţ într-unul din viitoruri.