Ce este cerul?
Un imens ceaun, aşezat cu fundul în sus, nituit cu stele şi rezemat pe osia lumii ca pe o toartă!
Şi totuşi, ce este cerul?
Este podul casei noastre pământeşti, podul plin de taină şi mister, în care zac, adunate în tronuri vechi de stele, atâtea vise, atâtea doruri!
Şi altceva ce mai e cerul?
E glasvandul uriaş, aşezat între noi şi Dumnezeu, prin care Creatorul continuă şi azi să privească uimit la cea mai desăvârşită şi totuşi controversată operă a sa, Omul.
Dar, uneori, ce este cerul?
Este acel „ceva” spre care ne urlăm disperarea, sau spre care ne şoptim iubirea!    
Ce este cerul pentru mine?
Aş vrea să fie o punte de lumină pe care să ne mai putem întoarce din când în când, să ne întâlnim, măcar în vis, cu cei rămaşi acasă!

Uimitor

De când m-am mutat în trupul meu cel nou, am parte de o mulţime de surprize.
Chiar ieri, când am trecut prin dreptul unei vitrine, nu m-am recunoscut. A trebuit să trec o  dată şi încă o data, ca să mă conving că aceea eram chiar eu.
Şi cu oglinda se întâmplă  lucruri ciudate. În fiecare dimineaţă, din apele ei  mă priveşte un chip străin.
Ieri, pe bulevard a trecut cineva pe lângă mine care, după câţiva paşi, s-a întors şi m-a întrebat  uşor  jenat: „Nu sunteţi  doamna… mă iertaţi, nu v-am mai recunoscut”.
Atunci am observat cu uimire că strada e plină de oameni care s-au mutat în trupuri noi şi trec unii pe lângă alţii nepăsători, ori ridicând rareori din umeri când un chip li se pare cunoscut. O mulţime de oameni, un cartier, un oraş întreg de necunoscuţi! Şi ei trec unii pe lângă alţii, uimiţi şi uşor speriaţi!