Jucării multe n-am avut, mai bine zis, am avut două, o minge de gumă, albastră şi mică, faimosul hapuc, şi un tractoraş galben de plastic, cu roţi negre din acelaşi material, tractoraş care, deşi a costat doar patru lei, pentru mine era nepreţuit, mingiuca, după cum v-am spus deja sau vă voi spune, am primit-o de la tata, cealaltă jucărie nu ţin minte cine mi-a cumpărat-o, mai mult ca sigur mama, într-un moment de bunăvoinţă faţă de mine şi de indiferenţă faţă de lipsa noastră de bani, când o fi conştientizat pe deplin durerea şi frustrarea mea nemărginită văzându-l pe Dănuţ cum îşi ambalează tractoraşul său roşu pe balustrada târnaţului privind la mine cu satisfacţie, victorios. Odată restabilită egalitatea între mine şi micuţul vecin, nu în totalitate, că autovehiculul cu mare putere de tracţiune al camaradului de joacă avea atuul de a fi roşu, culoare preferată nu doar de el, ci şi de mine, aşadar, când aveam poftă de condus, ieşeam amândoi în curte, în faţa casei mele, lângă gard, unde vremuia o grămadă de nisip, netezeam cu palma un drum cotit, din vale până în vârful grămezii, acolo amenajam o platformă suficient de largă cât să încapă nu două, ci patru, cinci tractoraşe, drumul în serpentină reprezenta în miniatură, şi în mintea noastră, calea de comunicaţie ce lega satul de Valea Blaznei, locul unde se găsea flotaţia, adică exploatarea minieră, şi de unde coborau autobasculantele cu minereu spre a-l duce la staţia de cale ferată din comuna vecină, urcam panta, trăgând direct pe nisip, în spatele jucăriei, legată cu o aţă, o cutie confecţionată din bucăţi de scândură subţire, transportam şi noi minereu, adică pietricele adunate din bătătură, şi le depozitam pe platformă, apoi făceam cale întoarsă pentru o nouă cursă.