Întoarcerea

Soarele asfinţea şi, după cum o lumină cărămizie bătea în geamul casei bătrâneşti, mai avea cam o şchioapă până să cadă în grădina de peste drum. Omul se opri cu mâna pe clanţa aproape fierbinte a uşii. Capul cu pălăria uscată intrase în umbră, numai peste trup şi peste picioarele din bocancii scofâlciţi bătea lumina cărămizie. Din capătul satului lătrăturile ajungeau până pe prispă.
– Dacă tot stai aşa, poţi să te dai şi la o parte, zise Baba.
– Eu mă dau la o parte dacă vrei tu asta, zise Omul, urnindu-şi bocancii, şi nu mai ţinu minte că zise.
Apucă hârleţul şi intră în grădină, dar nu era nimic de săpat. Îl puse cu grijă lângă uneltele din grajd şi luă grebla, dar tot nu avea ce să facă.
– Tu mai bine ţi-ai vârî degetele în ochi decât să te holbezi la mine, zise el.
– Eu fac asta, numai tu să nu te mai învârţi atâta fără rost, zise Baba.
Omul bodogăni ceva pentru sine, scuipă în palmă şi plecă în livadă să strângă perje, dar, pe drum, se răzgândi. Hărmălaia crescu de parcă s-ar fi spart satul şi Haiduc mârâia ameninţător, urmând pas cu pas mersul nesigur al Omului de la grajd la bucătărie sau de la prispă la chiler, sub privirile tăcute ale Babei. Printre lătrături şi strigăte de copii ajunse un zgomot înfundat de motor. Dinspre imaş colbul se înălţa într-un nour alb-gălbui. Omul îşi strânse cureaua cu încă o gaură. Apucă toporul şi se hotărî să mai spargă din lemnele stivuite în dosul grajdului, dar, până acolo, uită de ce luase toporul. Se răsti la câine şi duse unealta la loc. Nourul de colb se ridicase deasupra gardului cu tot cu vacarm. Un Mercedes jeep, de culoare neagră, opri. De sub pălăria turtită, Omul nu voia să vadă ce se întâmplă. Îşi aminti ce treabă avea de făcut cu toporul şi-l apucă din nou. Câinele se repezi spre instrus şi poarta se închise la loc. Baba şi câinele ştiau că cel mai mult Omul nu voia să ştie decât să meargă la stiva de lemne şi să spargă.