Giulia locuieşte în Giuliland. Ca în Dianeland, ca în Disneyland.
În Giuliland străzile se numesc Basarabiei, Codrii Cosminului, Ţinutul Herţei, Bucovina.
Ah, dulce Bucovină, ah, Basarabia maia, ar cânta Giulia când n-ar bea „vo-da” Stalinskaia.
Poate uneori s-ar afunda-n Codrii Cosminului, cum se afundă curva Desdemona sub podul Târgului săptămânal cu domnii de maşini şi geambaşii de cai.
Dar Giulia are alte procupări. Giulia dă la gioale, giuleşte, adică nu face nimic.
Desigur, e şi asta o preocupare, precum aceea de a ieşi la drumul mare să ademeneşti proştii, spunând că le construieşti o stradă.
Şi în Giuliland s-au construit toate străzile, pe care le-au botezat patrioţii.
Şi pe străzile acestea s-au ivit ca-n poveştile împărăteşti „Castelele in Spania”. Ţinutul Herţei e plin de Alcazare şi Alhambre, roşii, cu maurii lor, zburând în care trase de herghelii de capi-putere.
Giulia stă rezemată de fierul forjat al visului din poarta ei, cu ulucile roase de câini, şi priveşte străzile.
Strada Basarabiei îi cântă ei cel mai bine-n vinul melancoliei eseniene: ah, maia Basarabia din maia Rasia.
 Vinul e negru, vechi şi gros. Giulia îl subţiază cu apă, pentru că oricum în Giuliland toată lumea e pe trei cărări, câinii urlă şi felinarele căruţelor din exod stau şi noaptea stinse.
 Exodul e totul în Giuliland. Vară, iarnă, strada Basarabiei e plină de transcăruţaşi. Nici smirna, nici tămâia nu-i poate ţine în loc şi-n Giuliland, pe strada Basarabiei maia, poţi vedea cum trece istoria secolului XXI, scrisă pe coviltirul căruţelor.