Ce e, domnule, Insula Şerpilor, un hotel, un cazinou, Crucea de Piatră?
Insula Şerpilor e Insula Şerpilor… Şi ne judecăm pentru ea…

Acesta este singurul mormânt din cimitirul nostru fără oase de om. I-am aşternut în sicriul gol un rând de haine pe care le purtase şi o şuviţă de păr, acolo unde i-ar fi stat capul. De la o fată, şuviţa, pe care i-o dăruise la despărţire şi ea o păstrase într-un medalion la gât. Şi am lăsat sicriul pe fundul mormântului şi am tras pământ peste el, şi am tras clopotul cum nu-l trăsesem niciodată – eu sunt clopotarul satului. Şi sunau a gol bulgării rostogoliţi peste sicriul gol şi clopotul suna a gol şi toată bolta cerului…
Nimeni nu ştia unde şi cum a pierit, sosise numai vestea că nu mai este şi satul a făcut tot ce se cuvine la moartea unui creştin care nu mai are pe nimeni.
Şi era ultimul vlăstar din sămânţa Întemeitorului. Că noi aşa ne-am pomenit şi aşa ne-am rânduit, rânduri după rânduri de oameni în jurul neamului bătrânului Întemeietor. Ăla care a bătut primul par aici, pe când pământul acesta nu avea alt stăpân. Şi a vremuit vremea peste noi, cu voievozi, cu Domnitori de ţară, cu regi şi neregi, dar noi ne-am ţinut mereu de neamul întemeietorului ca de un stâlp bătut în centrul lumii. Şi el, ultimul, s-a dus şi dus a fost… Şi nu ne-a rămas decât să punem flori şi să plângem pe mormântul acesta gol.
Dar cu dumneata ce e pe aici?