Cu  fiecare zi cartiruirea devenea şi mai lespezoasă. Mereu era mai multă obidă, dar mai puţină mâncare, mai multă oprelişte şi mai mică slobozenie la vorbe. Pentru o bănuială de nesupunere adia înfiripată, urmau interogatorii lungi, în faţa căpitanului de poliţie, terminate aproape mereu cu edicte de pedepse dinte cele mai umilitoare spre bucuria geandarmului care le punea în aplicare cu mare zel.
O vreme, osânda de nesuportat, a devenit legatul la stâlpii infamiei pe marginea drumului de lânga castelul contelui Eckest. Cât osândiţii şedeau legaţi, deasupra capetelor le atârnau tot felul de pancarde cu cele mai insultătoare şi calomnioase scrieri despre ei. Se vrea ca toţi să râdă de pedepsiţi, dar numai cei care le gândiseră supliciu, o puteau face. Pe alţii îi sugruma mila.
Preumblările în zilele de sărbătoare prin Ruszt şi la casina improvizată de românii altui cartir din apropiere, supravegheaţi din umbră de geandarm, le-au fost împuţinate sub tot felul de pricini.
Gândul evadării cu orice chip din silnicia în care erau ţinuţi punea din ce în ce mai multă stăpânire pe ei. Tot felul de planuri se-nfiripau. La început li se păreau potrivite, apoi, şubrezenia lor le apărea cu multă părere de rău, nebănuită. Cădeau în frică.
Sub răbdări împinse la limită, mai cărară vremea un an şi ceva, nevenindu-le să creadă că au fost în stare de aşa ceva, batjocurile asupra lor fiind la mare preţ. La ele căpitanul de poliţie şi geandarmul au renunţat abia când pe lângă ei în Rustz rămăseseră doar câţiva cartiruiţi. Mulţi fuseseră transferaţi la Şopron. Ceata lui George Moldovan era întreagă, dar în fierbere. Nu ştia nimic despre soarta ce-o aştepta.